Evoluție sau revoluție

Alceva vreu io să vă spui amu, dar nu impui nimănui, faceți ce vreți cu ele, ori nu faceți nimnic. ʺPentru unii nu există minuni, pentru alții totul e o minune!ʺ, zîce văru Einstein, care o fost ateu declarat, convins nu știu cît o fost. Eu zic că fiecare clipă e o minune, e unică și eternă, așa că și apariția unui preot aici e o minune. Nu știu dacă și el e minune, rămîne să vedem, că din gură văd că ști bate, că nu-i tace defel. Numa să nu bată gura fără el ...

V-am mai povestit io voroave de demult, întîmplări din alte vremuri, dar dintre tăte pățaniile două mi-o schimbat traiectoria în viață; trăsnetul și asta pă care o s-o auzîț amu.

Mărsu la beserică de mnic și rugăciunea de sară o fost două lucruri care mi-o rămas intipărite în bostan. Cît am fost mai mnic nu tare am avut treabă, că și la beserică ne jucam, dar după ce am crescut on ptic, cînd trăbuie să stau smirnă, fără să mișc nimic, o început baiu. Mă uitam la popă, mă uitam la diac, ba mă uitam și la babe, mă uitam la sfinți, pă care am început să-i întreb tăt felu. De ce .. și cine mă obligă pă mine să stau așe și de vreu și de nu vreu?

Crescînd mai mare mi-o fost îngăduit să zîc rugăciunea de sară cu glas încet, care s-a transformat iute în gînd, gînd pe care la fel de iute mi l-o furat michiduță. Că trăbă să facă și ala oarece, că de durnit nu dorme, că n-are somn. Și dacă bine-mi aduc aminte și crezul era amestecat, ba zîcem cu spirit, ba cu duh, ba pogorît, ba coborît, ba atotținătorul, ba atoțiitorul .. pînă la urmă același crez. Dar baiu mai mare o fost că nu m-o crezut El pă mine, dejaba am zîs că-l cred io. Știți de cine vorovăsc, de bătrînu de sus. Da n-am crezut nici io, ca să fim chit.

Înt-o sară, mama .. ʺMă, da tu zîci rugăciunea, ori ce faci acolo?ʺ ... ce fac? Draci beți pă păreți, aia fac! ʺNe zîua tare!ʺ ... ușor de zîs, că de făcut ciuciu ... Încep io hotârît s-o zîc, da s-o luat corentu una două, ș-am rămas fără sonor, că rîdeu umbrele lompii pă tavan de mine. Mai încep odată, aceeși treabă .. mă uit mai în sus după bătrînu, da băsama s-o culcat, că n-o zîs nimnică. Noo ... curaua pă mine și înapoi la tablă. Am început dint-a-ntîia înapoi. Am ptierdut auru și tămîia, am rămas cu smirna. Pote că așe o trăbuit, să îndur, că numa așe poț ști cum îi plăcerea, dacă guști și durerea, numa dacă urăști poți ști cum îi și iubirea, nu mărg una fără alta în viața asta cunoscută. Cine zîce că numa iubește ala îi pă nicări. Dumnezău îi perfec în nemanifestare, odată manifestat e și Dumnezeu și Drac, ne lasă pă noi să alejem ce vrem. Da să merem la uăile noste ... că ni le-or mînca luptii ...

Multe întrebări i-am pus io la bătrîn după aceia, di ce trebe să mă tinzuiască și pironească în halu ăsta, da nu mi-o răspuns la nici una. Așe că l-am lăsat cu ale Lui și io m-am dus la uăile mele, că n-oi tăt vorovi sîngur, la păreți și El nimnică. I-am spus negru pă alb: dacă vrei să cred că ești acolo, atunci fă bine și adă-mi pă .. o fată pă care trăbuie El s-o cunoscă el, s-o aducă la mine pă cîmp, că tare, tare, mi-o fost hia de uătii ei. Nici nu m-o băgat în samă, nici El, nici fata. Așe că mi-am văzut de școla și corentu mneu, că doră n-oi sta tătă zua holbat la păreț .. dar i-am lăsat o portiță să intre dacă ptiar a vre ..

M-am apucat de fizică, să văd care-i treaba cu ie, că asta trebe să fie lucru clar, n-are nevoie de bătrînu de sus ca s-o ajute. Așe zîc ei, marii științifici, dar de-i întrebi oarece nu-s mai de haznă ca poptii, să uită în sus după draci beți. În aparență, la suprafață, lumea asta e foarte clară, o putem explica pă tătă după mintea nostă. Da dacă te bagi on ptic mai în lontru să duce tătă explicația, să destramă tătătătă știința, rămînînd tăt .. credința. Cam așe-i cum auzîț, am fujit de bătrînu de sus da m-o așteptat jos. Ba cînd m-am uitat în sus mi-o făcut cu uătiu și de acolo. No ... mai zîceți ceva. Nu-i musai să creadă nime, că nici io n-am crezut, nu cred nici amu nici pă mine, că n-am nevoie să cred, că io ȘTIU! N-am nevoie să mă cred nici pă mine, nici pă voi, pă profesori ori popti, ori politicieni, pă nime. De ce aș crede?

Din fizică, exact din formula celebră a lui Einstein, E=mc^2, rezultă că materia pă care o vedem cu uătii liberi, cea cunoscută, este o consecință a energiei, ea nu poate exista fără energie. Dar ce-i energia? O formă mai subtilă de materie, care se tot subțiază pînă se împrăștie în toată materia solidă. Ca să înțelegeți mai bine, universul este ca o hologramă, fără început și sfîrșit, în orice părticică, cât de mică din el, conținînd întregul.

Totul e vibrație, nimic nu stă, noi intrînd în rezonanță pe scala de frecvențe cu care suntem pregătiți să intrăm. Dacă suntem pregătiți pentru bani, vile, mașini, materii, intrăm în rezonanță cu forma mai grosieră a energiei, cu materia cunoscută. Lumea asta îi exact cum sîntem noi, dacă sîntem buni, îi bună, dacă sîntem pramatii așe-i și lumea. Ca să ajungem la Dumnezeu trebuie să ne ridicăm noi la Lumina Lui, să ne purificăm noi de materii, să ne mîntuim, adică să desăvîrșim opera pe care a început-o El și ne-a lăsat nouă posibilitatea s-o continuăm. Sîntem suflete materializate, energii condensate, lumină încetinită la frecvența materie. Ca să ajungem la lumină trebuie să ne debarasăm de materie, de frecvențele joase, de întuneric și mizerii.

Din fizica cuantică reiese că un gînd pe care îl deranjăm din cîmpul cuantic, indiferent de gînd, ne afectează doar pe noi. Dacă gîndim rău de vecinul nu-l afectează pă el, ci pe noi. Dar un gînd întreținut în permanență se transformă în credință, care ne modelează viața. Suntem exact ce gîndim, unii mai triști și bolnavi, alții mai veseli și sănătoși. Noi suntem împrăștiați acum în tot universul și tot universul în noi, aceeași electroni din noi vibrează în petale moi, vibrează glastra din fereastră, și toată galaxia noastră, dacă rupi o floare plînge o stea. Dumnezeu nu e bun și blînd, cum vor unii să fie, ci e drept, ceea ce faci plătești cu același preț. Dacă vrem să luăm o hotărîre trebuie să o luăm de comun acord cu toată creația, cu Dumnezeu, să întrebăm și să ne cerem iertare și de la o floare că o rupem.

Viața asta o avem ca să ne îngrijim de un suflet, de energia mai subtilă din noi care ne dă suflare, iubiri și cuvîntare. Strămoșii noștri știau foarte bine treaba asta, cum știau mult mai multe decît noi, fiindcă au fost mai aproape de origine. Noi acum am involuat din ființe mult mai evoluate spiritual, care controlau materia cu puterea spiritului, se controlau pe ei, gîndeau cu inima nu cu mintea. Fiecare își cunoștea locul, orice boală fiind un păcat, o îndepărtare de la natură, de Dumnezeu. Pentru ei Dumnezeu era peste tot, într-o floare, un susur de izvoare, un copac sau în poarta de la drum. Poarta de la drum avea rolul de a separa haosul de afară de ordinea din lontru, de a sacraliza universul familiei, care pentru ei însemna totul. Plîngeau la nașterea unui copil și rîdeau la moartea lui, fiindcă sufletul lui s-a eliberat de strînsoare acestei lumi materiale. Nu deranjau nimic din natura asta, numai să se afle în treabă.

Toți sîntem fii ai luminii, Lumină din Lumină, toți sîntem dumnezei, trebuie doar să ne vedem. La strămoșii noștri preoții se impuneau prin forța lor spirituală, nu erau aleși, exact cum se impune un lider într-o turmă de animale, sau cum se impunea feciorul lider la danțuri. Nu-i alegea nimeni, se impuneau ei, fiind recunoscuți tacit ca lideri. Așa era mai demult, fiecare își cunoștea locul în universul ăsta, fiecare se cunoștea pe el, care de fapt însemna adevărata cunoaștere. Nu aveau nevoie să le spună nimeni ce să facă și cum să facă, fiecare avea poziția lui, exact cum o are o albină într-un stup. Lumina era egală cu întunericul, mintea cu inima, iubirea cu ura, bărbatul cu femeia, logica cu intuiția, gîndirea cu simțirea ... am rămas cu gîndirea, cu mintea, dar ne-am pierdut inima, simțirea ... bine că sîntem deștepți foc.

Amu, care a vre să citească a citi, că numa nu le poci scurta nicicum. E greu să aduni înt-on loc ce au despărțit băștepții ăștia în cîteva milenii. Băștepții ăștia fiind preaînalții profesori sau popi, știința sau credința, aceeași mărie cu altă pălărie. Că fiecare care a avut o idee o fost musai materializată, nu-i bugăt c-am ajuns nesimțiți, da sîntem și idioți.

Așa a fost civilizația de aici pînă la cucerirea romană, care au venit, vezi doamne, să ne ʺcivilizezeʺ. Au venit ca să fure și să distrugă un popor coborîtor din zei, care-și vedeau liniștiți de traiul lor. Erau păstori și agricultori, ocupații de bază și în Năpradea pînă aproape de zilele noastre, fără să ceară de la nimeni nimic, trăindu-și viața în comuniune cu natura, cu Dumnezeu. Dar au apărut băștepții ..

Imperiul roman nu a ajuns în Năpradea, cum nu a ajuns nici mai departe, pînă în Moldova de dincolo. Și totuși ne înțelegem în aceeași limbă. Formarea poporului roman și a limbii române din latină e gargară, la fel cum e și bunăvoința de a ne civiliza. Au venit să fure și să subjuge un popor pașnic, ne-au furat aurul și tămîia și ne-au lăsat smirna, să stăm drepți în fața lor. Ba au distrus și valorile spirituale ale acestor locuri, bunul simț și omenia, glia sfîntă, dar și ia. Asta au făcut și fac în continuare.

Ajungem și la religie, că asta dore mai tare. Dacă la strămoșii noștri preotul se impunea prin puterea spiritului și iubirea inimii, pe materie și forța brută nu prea puneau samă, au venit romanii să impună spiritului forța brută a materie, să impună inimii ce să iubească cu mintea lor orgolioasă și răzbunătoare. De fapt, Imperiul Roman a luat ființă din toate scursurile materiale ale vremii, distrugînd tot ce însemna spirit și omenie pînă atunci. După cucerirea Dacie a fost sărbătoare în tot imperiul 123 de zile, cu aurul dacilor din Munții Apuseni. Dar spiritul moșilor și strămoșilor noștri se naște din tot și din toate, din ogor și din dor, din odor sau izvor. Și după două milenii opera de distrugere a tot ceea ce înseamnă spirit românesc continuă. Au stîlcit cuvîntul, ne-au furat veșmîntul și am spurcat pămîntul, cu materiile și mizeriile lor!

Religia, e doar o formă de control și de manipulare a maselor. Toate religiile îți spun să fii ascultător, să nu te abați din turmă, fiindcă știu măgarii mai bine decît tine ce să faci tu. Știu, dacă tu ești prost și nu știi! Te mînă și te adună în aceeași turmă cu toți, deși fiecare oiță e unicat, fiecare ar trebui să aibă drumul ei. De-a lungul istoriei și-au cam arătat fața toate religiile, în numele Domnului făcînd toate ororile posibile. Nu e nici una mai brează decît cealaltă, dacă vrea cineva dovezi i le pot aduce, din tot spectru.

Transilvania, ca cea mai bogată provincie a Daciei, a strîns în jurul ei pe toți bișnițarii și cămătarii lumii. Toate palatele din Europa sunt învelite cu aurul apusenilor. Dar noi trebuie să le ridicăm osanale că ne-au civilizat! Unirea cu Roma au înfăptuit-o un număr de episcopi, pentru bunăstarea lor. Fiindcă prin anii 1700 spiritul era distrus demult, era mîncat de materii, iar care mai cîrîia ceva era rapid redus la tăcere, tras pe roată sau ars pe rug. A fost o unire fără inimă, doar cu cap, pentru foloase materiale. Inima acestor locuri bate direct sus, nu spre răsărit sau apus!

Ca să fiu înțeles cît de cît, eu n-am nevoie de absolut nici o recunoaștere din partea nimănui, nici nu pot învăța pe nimeni nimic, îi pot face doar să gîndească. Fiecare are un cap și o inimă, fiecare e responsabil de alegerile lui, fiecare va plăti pentru acțiunile lui. Gîndiți cu mintea liberă, strecurați gîndul curat și coborîți-l în inimă la frămîntat, și apoi luați o decizie, nu cum sulfa vîntul.

Cum am spus, prin anii 1700 nu mai putem vorbi de libertatea spiritului în Ardeal, nici de o unire cu Roma la nivel de simțuri, fiindcă erau deja amorțite. Un număr de episcopi, cedînd presiunilor, au semnat unirea cu Roma, punînd anumite condiții ca să le fie mai ușor cu enoriașii. Familiile acestor episcopi au condus și influențat viața în Ardeal, timp de două sute și ceva de ani. Ei își permiteau și aveau acces la cele mai renumite școli pentru copii lor, aveau avantajele și privilegiile materiale ale vremii. Nici aici nu putem vorbi de spirit, de credință, ci doar manipulare și asuprire a omului de rînd, care nu putea părăsi condiția impusă, pururea veci. Soarta lor era pecetluită, tot așa cum era pecetluită soarta ʺintelectualilorʺ. Dacă tata a fost popă, la înhăruit și pe fiu și ginere, dacă a fost avocat la fel … și tot așa. Dar toate construcțiile, biserici, castele sau conace, s-au făcut pe spatele prostimii, bineînțeles, confiscînd tot ceea ce însemna materie, că doar era dreptul lor, nu? De unde și din ce și-au clădit averile?

Ei spun acum că au apărat românismul din Ardeal, că fără ei românii erau gata. Oare? Nu mai exista Năpradea și celelalte sate românești dacă nu era intelectualitatea greco-catolică? Cum am mai zis, nu spiritul și setimentele pur patriotice și românești i-au mînat în luptă, ci propriile lor interese, și dacă pe lîngă astea mai rămînea ceva dădeau și prostimii.

Biserica din Năpradea s-a construit pe vremea greco-catolicilor, dar oare pe spatele cui? Ei invocă dreptul juridic, tot materie pînă la urmă, dar dreptul moral, dreptul spiritual, nu este al moșilor și strămoșilor noștri, oare? Nu e a ortodoxilor, juridic, dar nu e nici a catolicilor, ci a satului. Bătrînii satului, așa cum sînt ei, ar trebui să se adune și să hotărască, așa cum hotărau cînd se înfrățeau pe vremuri de restriște, ce să facă. Fiindcă înainte sfatul bătrînilor era lege care trebuia respectată de toți. Așa ar trebui să fie și acum, nu să hotărască unul care habar nu are ce simte un părinte de-al nostru. Ei să se adune, să facă ce-or ști, să hotărască ce și cum.

Cam astea sînt după mine, în mare, părerile mele. Mai spun odată, că mie personal nu-mi trebuie nici un popă, că îl am pe Iisus, nu sînt nici cu unii nici cu alții, ci doar cu mine. Nu au dreptate nici unii nici alții, dînd biserica de la ortodoxi la catolici s-ar strîmba o nedreptate cu altă nedreptate și ar tulbura viața unui sat liniștit. Cum am mai zis, nu e vorba de credință, credința e ceva personal, intim, un lucru sacru dincolo de lupte și orgolii materiale.

M-am întins amu, cît o zi de post, că tăt scriu de vo două ore și îi de mărs la chef minten.

Dumnezo vă-mbucure!

Inteligență sau înțelepciune?

In antichitate, cei dotati cu inteligenta, se puneau sub conducerea unui mare preot, sfant in conduita lui si versat in cunostinte oculte si ale naturii. Acesta, timp de 20-30 de ani, ii povatuia pe discipoli, le descria si arata experimental tot ceea ce se refera la om si natura.

In tot acest timp discipolii erau tinuti in locuri retrase, in plina natura, feriti de influentele lumii, de gandurile ei josnice, de pornirile ei patimase. Somnul, alimentatia, baile si exercitiile fizice, antrenamentele mentale si rugaciunile, toate erau reprezentate si executate cu scrupulozitate. An de an, se dezvolta in ei vederea in lumea invizibila si auzul in lumea tacerii, a celor fara glas.

Cand discipolul dobandea aceste doua instrumente de cercetare a naturii, dincolo de materia tangibila si analizabila, marele initiat sau preot, incepea sa-i descrie lumea fizica si lumea hiperfizica. Ii facea cunoscuta matematica, biologia, chimia si rand pe rand, tot ce inconjoara pe om. O data intrat în stapanirea lor, trecea la studiul fortelor si materiilor superfizice, a materiilor eteriforme, a energiilor invizibile ochilor fizici. Cand, dupa ani de zile, isi insusea intreg acest domeniu,trecea la cunoasterea originii si a creatiei universurilor, a vietii si a tuturor fiintelor.

Din ziua cand a reusit sa-si infraneze simturile si dorintele, sa-si ordoneze gandurile, sa respinga influentele semenilor sai, el iesea in lume, devenind la randul sau un intelept.

In aceasta faza, initiatul poseda puteri deosebite, putea face ceea ce omul numeste „minuni”. El se ridica in aer, merge pe suprafata apei, sta in mijlocul flacarilor, se face invizibil, vindeca boli si facea o serie nesfarsita de fapte, pentru ca stie sa manuiasca toate materiile, cunoaste secretul legilor ce le guverneaza, realizand, asemenea unui mic creator, orice dorea. Un asemenea om era privit, cum ar fi privit si azi, ca un supraom, respectat de toti. De la acesti initiati si intelepti au ramas pana in zilele de azi ceea ce se mai cunoaste, ca traditie, despre lumea superfizica.

Rezolvarea problemelor civilizatiei actuale este intoarcerea spre valorile uitate sau pierdute ale omenirii, intoarcerea la INTELEPCIUNEA mosilor si stramosilor nostrii, intoarcerea la noi, la esenta noastra ca fiinta, intoarcerea la NATURA.

Domnia și ominia

Nu mă tăt domniți întʼatăta că nu-s așe de mare domn să mă rădicați în slăvile domnești, mai bine zîceți-mi țăran că-mi pare mai bine. emoticon smile

Numa să vă spui oarece ...

Cînd am gătat clasa a VIII-a în Năpradea, o fo de mărs la liceu, iar după tăte învîrtelile am ajuns la Cluj. Mama, cînd m-o trimăs la șcólă: ʺNe prăbălește-te și vorovește și tu mai domnește nu așe de țărănește, dacă tăt meri la oraș, să nu ne faci de tătă mninonea pʼacolo!ʺ .. ʺDa oare cum să mă știu io prăbăli să vorovăsc altăcum de cum m-ai învățat, că m-am mai pironit io și numa n-am putut nicicum?ʺ Mai făcém io antrenament de dîcțîe în față oglinzî, că mă visam Florin Piersic, să mă fac actor, să am acces și succes la fomei, cînd nu mă videu numa sfințî, da tăt dejaba că tăt țăran am rămas. Póte că așe mi-o fo scris, să nu-mi lăs graiu și mălaiu, cine ști.

Da ce să vă spui, mă frațîlor, că de-a bună sama nu m-am pironit defel să mă lăs de vorbele astea, cu tăte că ptiar țăran îmi zîceu, da mnie în loc să-mi fie ciudă îmi păre bine și le era ciudă le ei mai tare. Că videțî voi cum îi treaba, cuvintele n-au mai mare importanță decît cea pe care le-o acordăm noi! Și-acolo eram împărțîțî în două găști, orășenii și țăranii, civilizații și necioplițî, gălăgioșii și tăcuțî ... numa că atît cît erau de gălăgioși cînd nu eram p-aprópe, așe de liniște să așterne cînd mă aproptiem de ei, de nu să auză nici musca.

Și dacă tăt m-am apucat de vorovit haidaț să vă mai spui oarece ...

S-o nimerit să am o pretină, fată de mari domni din Cluj, la care am ajuns întʼo vizită odată .. că numa odată am ajuns și mi-o fo bugăt. Am intrat întʼo casă, cum n-a mai văzut țaranu de mine pînă atunci, cu camere înalte, mobilă din lemn masiv, stil regesc, cu tron, patefon, robinete aurite ... și era în ceielaltă iepocă, treaba asta. Mari boieri, cu servitóre, cu majordom, ce mai, viță mnierîie, nu ca mine ciuri-buri, că nu știem cum să fug de acolo. Da amu, dacă tăt ai intrat în horă, jócă văru, bagă mare su grumazu cetirii, să să mnire țîganii! emoticon smile

Fata să uita la mine numa un zîmbet, că vezi dómne, mă surprinde și mă prinde în mreje. M-o surprins, da nu în mreje.

Liniște, apare jupînu ... cu niște mîni de domnișóră, tăt aur, cu un halat de mătasă sclipticios, cu óteri pă vîrfu narilor, de să uita păstă ei .. ce mai, domn ca la carte ... póte că și cu carte. A venit servitórea cu o farfurioară cu ceva dulceață, sau gem, că nici nu m-am putut holba bine, așe eram de ocupat cu țînuta boieruli. La patefon, bîrîie amuce muzică, cred că simfonică, că populară de-a mé nu era sigur. Mă rădic și io în două labe, salut așe cum știem io mai bine și mai domnește, întinde mîna, i-o prind în laba mé, că l-am strîns on ptic să știe cine-i șefu, că așe să impun șefii, dint-o privire și o strînjere de labă ... emoticon smile Și începe interogatoriu ...

ʺDe unde ești?ʺ .. ʺDin Năpradea!ʺ ... ʺCu ce se ocupă părinții tăi?ʺ. Mă gînem io, în bostanu mneu, da cine beteșig ești tu ca să mă iei pă mine la cercări? Mă gînem la tăt felu de scenarii, cam ce s-ar puté întîmpla să să întîlnească bătrînu mneu cu dermile ăsta? Api, tare bine nu videm treaba asta, da nu știam cum să scap de acolo. Între timp o apărut și cucoana ... ce să mai? Mă gînem cum o duc io pă asta la budă după șură, pîn tină, să-i dau pănuși să să șteargă ... Nu-i de glumă, frațîlor, nu-i de rîs! emoticon smile

Cînd le-am spus cu ce să ocupă părințî mnei, că îs țărani, și să ocupă cu agricultura .. ʺCu ceeee?ʺ O întrebat scîrba ... Și atunci m-am ridicat fain frumos în pticióre, și le-am spus că tata și mama sînt în primul rînd OAMENI ... și le-am mulțămnit de ospitalitate, și nici nu știu cum am ajuns în parc, că căsoiu ăla era în Parcu Mare ... și nu mi-o mai trăbuit de atunci încolo nici o domnie, am rămas cu a mé ominie, pă care nu o dau pă tățî domni din lumea asta ...

De aceea v-am zîs că nu-s domn, că-s .. Dan.

Dumnezo vă deie bine!!

Albina

Aseară am prins un roi de albine, dar n-am mai avut vreme de poze, că tare o bîzîit ... :))

Am zis că o să scriu ceva legat de albine și civilizațiile vechi, de civilizația Cucuteni cu Soborul Zeităților, o civilizația naturală precum e civilizația albinelor, singurele ființe de pe Terra care nu distrug nimic, ci aduc doar beneficii. Se spune că dacă albinele ar dispărea de pe Pământ în 50 de ani ar dispărea și omenirea, dar dacă omenirea a dispărea, în 50 de ani Pământul ar fi refăcut.

Cine-i vinovatul, oare, de atâta nepăsare?

Albinele sunt insecte, incredibile, cu o viață socială complexă, singurele insecte din lume care produc hrană pentru om. Ele sunt esențiale pentru Natură, responsabile de polenizarea majorității plantelor, florilor și legumelor. Sunt singura specie de animale de pe Terra care aduce beneficii mediului fără a face rău altei specii, de plante sau animale.
Într-un stup locuiește o singură familie de albine, denumită roi, care este format din trei tipuri de albine: regina (matca), lucrătoarele și trântorii.

Regina trăiește între 3 și 5 ani, și este singura care depune ouă. Este hrănită doar cu lăptișor de matcă, o substanță produsă în capul albinelor lucrătoare, în cantități foarte mici. Într-o singura zi de vară, matca depune până la 2000 de ouă, de două ori greutatea ei, fiind perioada cea mai epuizantă pentru ea. De-a lungul anului, o matcă prolifică depune până la 200 000 de ouă.

Regina se poate împerechea cu până la 20 de trântori, pe durata a câtorva zile, acumulând sperma lor într-o formațiune numită spermatecă. Împerecherea are loc în zbor. Materialul seminal acumulat aici îi poate fi suficient toată durata vieții. Primii doi ani de viață ai reginei sunt și cei mai productivi. Matca comunică cu celelalte albine prin feromoni. Feromonii secretați de regină reprezintă amprenta olfactivă distinctă a fiecărui roi.

Ouăle fertilizate vor deveni albine lucrătoare, iar cele nefertilizate devin trântori. Matca poate doza numărul ouălor pe care le fertilizează. Albinele sunt haplodiploide: lucrătoarele provenite din ouă fertilizate au un set complet (dublu) de cromozomi, pe când masculii (trântorii) prezintă un singur set de cromozomi, ei provenind din ouă nefecundate.

Când stupul devine prea aglomerat, albinele decid să mai creeze o regină. Lucrătoarele construiesc un fagure cu 20 de celule hexagonale mai mari, adânci de 25 de mm. Aici regina va depune ouă fertilizate. Larvele-regină sunt hrănite de albine cu laptișor de matcă. La 9 zile, celulele cu larve sunt acoperie cu un strat de ceară.
Între timp regina veche împreună cu o parte din roi, părăsește stupul actual și pleacă în căutarea altuia, unde să înceapă o nouă colonie.

După 8 zile de la acoperirea cu ceară, prima regină tânăra iese din celulă. Ea poate să părăsească stupul împreuna cu o parte din roi, la fel ca mama ei, sau poate decide să rămână în stupul de baștină. În acest ultim caz, ea își va ucide surorile înțepând cu acul fiecare celula ce conține larve-regină.

Lucrătoarele știu când regina este pe moarte, deoarece aceasta nu mai degaja feromoni. Dacă regina moare prematur, fără să apuce să depună ouă de regină, albinele vor crea o nouă matcă din larvele deja existente, dacă acestea nu au mai mult de 3 zile. Personalitatea reginei determină personalitatea întregului roi.

Trântorii, sunt în număr de câteva sute într-un singur stup. Se pot asocia în grupuri ce pleacă în căutarea reginelor dornice de împerechere. După împerechere, mor. Se hrănesc cu polen și miere, produse și furnizate de albinele lucrătoare. Nu au ac cu care să înțepe.

S-aveți zi faină!

Bogăția lui Tinu

Dacă tăt îi vremea așe, să mai zîcem uarece, săʼntoarcem lumea pă dos, că gînesc căʼi mai frumos, dacă nu mai sănătos ...

Mă întorc tăt la vorbele li Gheorghe de la Die, tata li tata, adică tinu mneu, care fără de nici o șcólă dădé lecții la școlerii din școlile înalte. Am mai zîs io că o trăit tătă viața întʼo căsuță fără de corent, numa cu lompa cu fotoghin, și zîcé de noi, ăștia mai domni, că cu cît ne iluminăm pă dinafară cu atît ne întunecăm mai tare pă dinlontru. Pă atunci zîcém căʼi bolund moșu și nu tareʼl băgam în samă, da amu nu mai zîc hăpt așe, că după cum bag io de samă neʼam întunecat rău de tăt, ʺîntr-a veșniciei noapte pururea adâncăʺ. Nʼo fost hăpt bolund moșu, după cum să vede.

Io tăt stau și mă sămălesc, cum o putut arăta satul românesc mai demult, dacă merg proporțional iluminările exterioare cu întunericul interior, numa de cînd știu io, din vremea li tinu. Că io cred că nici nu ne trece prin cap aranjarea și organizarea societății de atunci, pe valori pe care materialismul de acum nici nu le poate percepe.

Nu demult, în Năpradea, nici nu era noțiunea de proprietate materială, toate erau comune, terenuri, păduri, animale, sculele de lucru, totul era al satului, al obștei, la un eveniment familiar participând întregul sat, că era bucurie sau tristețe. Iar acum iluzia proprietăților materiale ne întunecă mințile de tot, fiind în stare frate cu frate să se omoare pentru o mezdă de ogor.

Mai zicea tinu, ʺsă nu te încrezi și să crezi în nime, numa în bătrînul de sus!ʺ Pentru el nu exista politician, bancher, doctor, popă sau profesor, numai Dumnezeu, vorbele tuturor erau pale de vînt pentru el. Nu aștepta nici un ajutor de la nimeni, ci numai de la cel de sus. Unde sîntem și la faza asta față de el, sau de cei de atunci? Că ne luăm la bătaie, una-două, întrʼo campanie electorală pîntru doi nesimțiți. Să nu mai zîc de catolici cu ortodoxi, că nu știu care-s mai deștepți, ori de alticele, că sînt bugăte, har Domnului.

Bătrînu știa fără nici un televizor, radio sau internet mai multe despre viața asta decât bănuim noi, fiindcă avea legătura cu Natura, care îi dădea toate informațiile de care avea nevoie. Noi nu mai avem nevoie să ne punem mintea la contribuție, să găsim soluții pentru noi ca indivizi, ca ființe ale acestui Univers, interconectate cu tot, fiindcă ne-am transferat această capacitate tehnologiei și sistemelor. Au grijă sistemele de noi, singura noastră grijă rămîne să ne alegem conducătorii destoinici, să avem pe cine lăuda și înjura, și totul se rezolvă.

Omul ca individ dispare încet, se pierde în marea cenușie a tehnologiei, rămînînd doar o umbră vagă a moșilor noștri. Și tehnologia e pentru cei care controlează balanța, care pot cumpăni între gravitația minții și vibrația inimii, între GÂNDIRE ȘI IUBIRE, între dorință și voință. Nu-i bogat ăla care are bani, ci ăla care nu cheltuie, zicea tinu, iar el nu cheltuia, dar bogăția lui nu o dădea pe toată tehnologia din lume.

Doamne, dă și bine!

Catolicii și ortodoxii

Istoria ne spune că Imperiul Roman a cucerit o parte din Dacia, unde a stat în jur de 165 de ani (106-271 e.n). Tot istoria ne spune că romanii au civilizat poporul existent aici, din cele două contopiri rezultând poporul și limba română. Aici mi-au apărut mie primele întrebări, când m-am întrebat prima dată oare ce limbă voroveau locuitorii acestor meleaguri înaintea romanilor? Ei au venit cu un scop precis, nu acela de a ne ʺajuta, forma și civilizaʺ, fiindcă nimeni din lumea asta nu are acest interes, nici ʺcivilizatoriiʺ de azi, ci au venit să fure. Le-au trebuit în primul rând aurul dacilor, bogățiile apusenilor. Toate palatele Europei sunt suflate cu aurul românesc. 123 de zile a fost sărbătoare în tot Imperiul Roman, după cucerire. Au fost bucuroși, oare, că ne-au civilizat și format?

Năpradea, cum am mai spus, a rămas sub influența dacilor liberi. Era o cumunitate care dețineau pământul, animalele și sculele în comun, neexistând simțul proprietății. Majoritatea corinzilor, doinelor, baladelor, care circulă în zonă sunt cu păstori și plugari, cu coborârea și urcarea oilor la munte, înhumarea cu locul înhumării, cu bocetul măicuții bătrâne. Dar sunt și cu cereale sau flori, floare grâului, a vinului și a mirului, cu brazi și paltini, fagi și stejari. Se mai păstrează și acum diverse ritualuri, datini și obiceiuri. Toate erau pe atunci ritualuri de inițiere, de accedere în sferele mai înalte ale cunoașterii, de contopire cu Dumnezeu.

Credința lor era în nemurirea sufletului, totul pentru ei era însuflețit, cu suflete în diverse faze de evoluție, inclusiv iarba, pădurea sau munții. Își cereau iertare înclusiv firului ierbii, și animalului pe care îl sacrificau. Acest obicei se mai păstrează, de a cere iertare animalului pe care îl tai și de a-i face cruce cu propriul sânge cu cuțitul. Plângeau la naștere și râdeau la moarte, viața asta însemnând pentru ei doar o trecere, o pregătire pentru viața cealaltă. Asta era credința lor, Dumnezeu era prezent peste tot și în toate. Orice boală însemna un păcat, o îndepărtare de la legile divine, o scăpare de sub controlul sufletului a trupului, păcat pe care tot tu trebuia să-l îndrepți. "Nu poți vindeca trupul fără să vindeci sufletul."

Influența Romei în Ardeal odată cu retragerea romanilor, în anul 271, slăbește, și nu știu dacă mai putem vorbi de vreo influența majoră până la invazia ungurilor, continuatorii loiali ai politicii duse de Roma. Imperiul Roman și-a continuat politica civilizatoare în Ardeal prin Biserica Catolică. Eu știu că atunci când s-a despărțit Imperiul Roman în răsărit și apus s-au despărțit și cele două biserici, răsăriteană sau ortodocsă și apuseană sau catolică, Ardealul rămânând sub influența răsăritului, cu toți românii, Roma scăpând din mână porumbelul.

A revenit odată cu invazia ungurilor, sprijiniți de Roma, cu începutul ʺcivilizăriiʺ maghiare în Ardeal. În Năpradea au stat ungurii 1000 de ani, nu o sută și ceva cât au stat romanii în Ardeal și nu s-a prins de năpradeni civilizația lor. Ba dacă te uiți la originea cuvintelor provin cele ungurești din cele românești. Majoritatea ardelenilor au rămas sub influența bisericii din răsărit, a ortodocșilor, până în jurul anului 1700, când un număr de 38 de protopopi din Ardeal au semnat unirea cu Roma, născând un avorton, greco-catolicismul, care nu e nici cal nici măgar, nici catolică, nici ortodoxă.

De aia am rugat o prezentare oficială a greco-catolicismului, fiindcă eu așa știu. Dacă s-a separat din Biserica Ortodoxă, atunci sunt ortodocși, dacă s-au rupt din Roma atunci sunt catolici. S-au rupt sau s-au unit, ce-au făcut? Eu asta am întrebat, dar se flutură doar adevărul istoric. Care e ăla? Fiindcă adevărul năpradenilor e că ei au fost de mii de ani tot aici, nu a deranjat pe nimeni, și-au văzut liniștiți de viața lor, până au venit ʺcivilizatoriiʺ și au deformat o civilizație formată pe valori morale, spirituale, au bălăcărit spiritul acestor locuri în troaca materiei, a mizeriei.

ʺCivilizareaʺ a continuat după 1700 cu iluminarea de la Roma, prin cele 38 de familii cu urmașii lor. S-a impus și în Năpradea preot greco-catolic. Nu poate fi vorba de nici o unire de suflet de jos în sus, fiindcă nu avea de unde să știe țăranul de astea, nu avea treaba asta, cum nu o are nici acum. Asta a fost treaba popilor cum e și acum. Credința a rămas aceeași pentru năpradeni, dar s-a modificat adevărul istoric. Impunere forțată a fost în Năpradea și greco-catolicismul în anii 1700, și ortodoxismul în 1948.

Eu de aia am întrebat, e corectă o îndreptare a unei nedreptăți cu o altă nedreptate? Dar văd că se vântură una-ntruna origini strămoșești, adevăr istoric, fără să fie prezentate clar, negru pe alb, să le vedem și noi. Nu trebuie să se simtă nimeni jignit, am exprimat doar un ADEVĂR. Binele pe care l-a făcut Roma de-a lungul timpului a fost bine doar pentru o samă, pentru câteva familii ʺcivilizatoareʺ, dar pentru majoritatea a fost și este un dezastru moral și spiritual. Dar, în avântul lor civilizator, un lucru n-au învățat, că spiritul e nemuritor, și renaște din propria cenușă. Ăștia sunt DACII!!

Pretinsul ajutor cu formarea și civilizarea a fost doar masca hoției, debandadei și deformării acestui popor de câteva mii de ani și continuă cu succes și azi, într-o societate dezumanizată și robotizată, a minciunii și mizeriilor de tot felul. Peste tot sunt doar interese materiale, ascunse sub diverse măști, ale științei, politicii, religiei, etc., peste tot e putregai material. Ăsta e adevărul meu, nu trebuie să mă creadă nimeni, dar să se uite și să se creadă pe el. Să vadă cine a fost și ce-a ajuns și apoi să se gândească încotro să o apuce, spre est, vest, jos sau sus. Fiecare e liber să aleagă și fiecare răspunde de alegerile lui, cel puțin în fața lui, fiindcă de el oricât ar fugi și s-ar ascunde tot se află într-o zi. Chiar dacă în ultima.

Ajute-vă Domnul!!
(Dacă tot vorbim de salut tradițional în Năpradea, astea sunt, eu pe astea le știu)

De ce țiʼe frică nu scapi!

ʺDe ce țiʼe frică nu scapi!ʺ

Vreau să vorovim despre frică, (că era să scriu ʺvréu să vorovim de fricăʺ, că defapt tómna așe să zîce în Năpradea). Nu apar diftongii ăștia ʺeaʺ, ʺoaʺ, care îndulcesc cuvintele, apare numai o singură vocală mai accentuată, ʺéʺ și ʺóʺ. Pentru cine nu e de aici cred că e mai dificil să înțeleagă ce vorovesc io, că nʼam semnele și mijloacele să scriu hăpt așe cum să grăié, că graiu ăsta să grăié și să horé nu să fircălé. Amu domnii or ierta, cʼașeʼs țăranii aieștia, mai din topor, mai necioplițî, nu putem fi tăț domni cioplițî. emoticon smile

ʺGheorgheʺ e ʺdeordeʺ, iar ʺvieʺ e ʺdieʺ, și multe cuvinte îs scurtate, ʺgîneștiʺ că nʼo avut vreme să vorovască unaʼntruna ca amu. Iar că scriu cu ʺîʺ în loc de ʺâʺ, scriu că așé sʼo scris, că țîțîna nu póte țâțâi numa așe cum țîțîie, invers îi tataie, țăcăne în loc să țîțîie și scîrțîie ca țîța la mamaie. În primul rînd fonetic nu să argumentează decizia care iʼo mînat în luptă pe domnii academicieni să facă treaba asta. Dar cine să preceapă graiu sacru, că trăbă sîmțuri, trăbă inimă să sîmțască vibrațiile acestui neam, de dincolo de cuvinte, din lucruri sfinte.

Lʼam întrebat pă Tinu, pă ʺDeorde de la dieʺ, di ce după mine să dau cînii să mă muște iar după el nu? ʺCă te temi de ei, deʼaceia să dau!ʺ .. ʺDa dumneta nu te temi?ʺ .. ʺIo nu mă tem, că pă mine nu mă mușcă!ʺ ... emoticon smilePă bătrînu nu numa că nuʼl mușcau cînii, da nuʼl mușcau nici luptii și nici celelalte sălbăticiuni.

ʺMîncateʼar luptii!ʺ Deci, dacă nu țî frică de ei nu te mînîncă, dacă țî frică ești gata, că di ce țî frică nu scapi. Bătrînu tăt așe de liniștit și fără frică umbla în pădure, printre sălbăticiuni, că pă atunci erau și urși pîn zonă. Pîntu mulți póte păré de domeniul basmelor ca un om să să înțăleagă cu luptii, da așe să înțălege Deorde de la die, era lideru lor. Și uitațiʼvă numa la un schimnic din munți, care cobóră în sat, să vedeți că și cînii îl cunosc șiʼl recunosc. Animalele simt și te simt așe cum ești, și nu le plac fricoșii și gălăgioșii, îi atacă.

Dar ce e frica pînă la urmă?

Frica îi a draculi, nu a li Dumnezău. Michiduță o băgat și bagă frica în noi, începînd de pe la 4-5 ani. Ne formează după chipul și asemănarea lui, ne deformează de la esența noastră, de la ʺchipul și asemănarea Lui Dumnezeuʺ. Nichipercea ăsta sau Lucifer cum îi mai zîce, e purtător de lumină, pe cînd Cristos este Lumina cea neapusă, Lumina Lumii, esența noastră divină ce vibrează în inimă. Scaraoschi sʼo instalat în lumea noastră externă, a pus stăpînire pe simțurile noastre și ne comandă prin butonul fricii.

Frică de ziua de mîine, de pensie, salar, copii, de ratele la bănci, de boli, și toate cele, frică de mórte ... de tot și de tóte. ʺE interesant de trăit oriunde și oricîndʺ, zîce tinu, bătrînu, fiindcă totul e o minune, fiecare clipă are eternitatea ei, pentru unii visul, pentru alții scrisul. Cine ne învață în ziua de azi ceea ce știau bătrînii neʼînvățați de nimeni? Să nuʼți fie frică de nimeni și de nimic, fiindcă de ce țiʼe frică nu scapi!

Ba nu, că greșesc și io, ʺteme-te de Dumnezeu!ʺ .. dar cum Dumnezeu e Iubire, dacă vă temeți de El nu o să scăpați veci de IUBIRE ... de FERICIRE ... de NEMURIRE ...

Doamne ajută!!