Floricele din dopuri ...

Frunzuliță flori de rouă, neʼam mutat în casa nouă .. întʼo cameră pă care o reușit sʼo văcălească, o iarnă sau două neʼam luminat tăt cu lompa, iar fereștile și ușa erau de la cea veté. Miʼamintesc de o fază cînd sʼo aprins fotoghinu în lompă și o ars că dacă era casă veche cred că ardé cu tătu. Și amu să mai veďe fumu pă lîngă cîrligu lompii din tavan. Amu eram mai mărișor, să puteu bdizui pă mine ca pʼon om mare. Mă puné mama să pîndesc cînd viné cisterna cu fotoghinu la coparativă, luam bidonu de tablă cu stupuș de cocean și fuga după fotoghin, că de nu luam apì dracu era a mneu cînd viné acasă și nu era fotoghin.

Da tăt umblînd pîn spatele coparativii am dat de alte beteșiguri, de dopuri de tablă ďi la sticlele de bere, pă care am început să le strîng pîn jeburi, că cine ști la ceʼor ḟi bune. Și deʼa bună samă că tare bine mniʼo prins, că ce mniʼo tuncat mnie pîn cap, să fac niște floricele faine pă pervazu de la ferești cu ele, să le fac o surpriză plăcută pă cînd or vini acasă. Surpriză leʼam făcut, daʼ după cum îțî vidé minten, nʼo fo tare plăcută pîntʼu ei. Miʼam luat piesa de bază din trusa de pirogravat, ciocanu de bătut cósa din tașca li tata și am trecut la creație pă diu .. ssssst ... liniște că se crează! J

Am fost tare încîntat de isprava mé, o adevărată capodoperă, nu operă, de artă. Tăte dopurile bătuté, întʼon anumit limbaj, limbajul creației, doar de mine și de bătrînu de sus priceput, în pervazurile fereștilor. Și tătă treaba mniʼo luat vʼo tri  ceasuri, că să aproptie vremea să vie mama, iar io nerăbdător săʼi prezint lucrătura .. oări făcătura. Nici nʼam întis fereștile cu cîrligu pă din lontru ca să le poci manevra mai cuspor, să nu pierd multă vreme cu déștisu, am pus ciocanu înapoi în tașcă, că de nuʼl afla tata acolo api era bai mare și am așteptat pîndind di pă antreu pórta di la drum. Numa că știem că vine că fujeu găinile la gard cînd să aproptie.

Și sʼo aproptiet și o apărut întʼon sfârșit cu sapa deʼa umăr și uălu de apă în mînă. Io fuga repede săʼi spui că am îndeplinit tăte sarcinile, am dat de mîncare și apă la pui, am fost după fotoghin și rezolvat scîndura di la ferești de nu mai trăbă feștită. ʺCeʼai făcut?ʺ .. ʺAm făcut floricele, hihi. Hai săʼț arăt!ʺ .. ʺOare ceʼai mai isprădit, oare. Cine ști ceʼi ḟi făcută, apoi să vezi tu di la tatăʼto!ʺ ... Io foarte încrezător în puterea de seducție a artei méle, am fujit repede și iʼam deștis iuti fereștile .. ʺDadeʼai bolunzît de tăt, cʼai strîcat tăt tocu di la ferești, amu să vezi tu di la tatăʼto, că dracuʼi a tău amu!ʺ ... Noo .. trăbuituʼmniʼo? Cum am putut gîni io că place creația mé la altu decît la creator? Că nʼam știut unde să mă uit, că în tăte părțîle unde cotam dădém de o cură, nănașa mé, numa în sus, la bătrînu era mai liniște. Da și bătrînu de sus să uita supărat la mine, că băsama mni sʼo umplut caru de tăt. Că nu păstă multă vreme mʼo corentat ca lumea, mʼo trăznit odată în casă la tina de am rămas trăznit. Băsama deʼacolo mni să traje, că puțîni să pot lăuda cʼo fost trăznițî șʼo rămas așe ...

Dumnezo vă-mbucure!

Bordan – 3 noiembrie 2014

Povestea unui iepuraș ...

Amu, cum să vă știu io spune la voi, că pățania cu gîscanu o fost prima care miʼo rămas tipărită pă scorță, și prima imagine cu casa veche mai clară, că celelalte îs clătite din cadru și zdărietă placa. Parcă îmi mai aduc cevaʼceva aminte, ca pîn ceață, de o imagine cu tata frecînd mălai lîngă fiteu, și mama torcînd, iar io urmărind dansul umbrelor făcute pă tavan de lompă. Și făcînd o pauză de la frecat, mărgînd pînă în cămară, de unde vine cu on vîrf de cărnaț afumat, pă care îl împlunta întʼo frigăruie făcută dintʼo botă, șiʼl frije în șpor, deʼasupra jarului. Dʼapoi cît era de bun, că gustu ala  o rămas undeva adînc înfipt. Alte imagini cu mai multe femei vinite cu lucru, cu povești întrerupte de rîsete, iar eu, cu alți dramalici de sama me, clădind turnuri din coceni de mălai, vin parcă din alte lumi.

Dar miʼaduc aminte, tăt clar, de un episod, poate tăt din vara aia sau următoarea, cu casa veche stricată iar noi mîncînd întʼo bucătărie la cuptor, care era legată de fîntînă, și durnind noptea în șură. Atunci sʼor apucat de casa nouă și le trăbuiau lemne din casa vete, așe că uo îmburdat. Cam în vremea aceea, țîu minte că miʼa adus tata de la coasă un pui de iepuraș. Era tare drăgălaș și neʼam împrietenit din prima. Iʼam dat să bea lapte de la Mîndraia, lʼam scos la plimbare prin ogrăză săʼi dau frunză de cureti și morcozî, iar noptea lʼam culcat su o covată în șură. După cîteva zile lʼam pierdut pîn ogradă și nu lʼam mai aflat nicicum, și eram tare afectat, mă cîntam unaʼntruna după el, de gînʼei că sʼo gătat lumea. Da nu sʼo gătat hăpt atunci, că sara, stînd pă pragu ușii de la bucătărie, era deja întuneric și lompa aprinsă, numa îl văd că apare, țup-țup și vine la mine. No, bucurie mare și pă mine și pă el. Pă unde ai umblat, uretilă, că mʼai băgat în tăte bolile?

Era tare jmecher, că sʼo băgat pă su ptiele la tățî. Să juca cu mîțu, cu găinile și cu cocoșu, deʼțî era mai mare dragu să te uițî la ei. Făce o tură pîn ogradă, vine pîn șură, pîn poiată, iar sara era prezent la porția de lapte de la Mîndraia. Trăie caʼn paradisul dintʼon dis. Da, ca orʼce dis, areʼon început, da șiʼon sfîrșit. Cîteʼodată să gată dintʼodată, aterizezi forțat întʼo realitate prea dură pîntʼu capacitatea nostʼă de înțălejere, producînd un adevărat dezastru în lumea unui copil. Așa sʼa sfîrșit și visul din paradisul inocenței unui iepuraș, cînd cînele vecinilor iʼa făcut felu, la mazilit. Mulți poate că cunoașteți sentimentul ăsta, iar care nuʼl cunoașteți, bine faceți, că pentru un copil se poate încheia o lume a viselor și inocenței, cu întrebări adînci, pînă în străfundurile universului. De ce? De ce mai sunt pe lume lacrimi, și jale grele închiseʼn patimi, de ce pămîntul nuʼi ca cerul să cînteʼn noi îngeri cu lerul, de ce nuʼi tot o fericire de flori sublime cu iubire, de ce ... de ce ... ?? Că am scris și o poezie cu povestea iepurașului ...

Da sʼo gătat, o trecut după cîteva ture de țîpotite, pînă am deranjat și pă baștani și miʼo mai dat cîteva ca să am după ce țîpoti, că o vinit și altele și tăt așe sʼo dus. Da o rămas întrebările fără răspuns, întrebări care stau și amu undeva plutind în aer, cine e mai vinovat pe lumea asta, cățelul că a mîncat iepurașul, ori noi că nu înțelegem cățelul? Auzi și vezi, adevărate armate de babe care se luptă pentru ocrotirea cîinilor maidanezi, dar cînd mor de Paști milioane de miei nevinovați, nu le auzi gura. Sau, marii ierbivori, vegetarienii ecologiști, doamne sfinte, care protejază natura, lărmălind împotriva carnivorilor, da ei știu dacă iarba pă care o mănîncă ei nu e mai simțită și mai sfințită decît un porc, de exemplu? Știu treaba asta? Nu cred că știu, că dacă ar ști ar tăce din gură și șiʼar vedea de treabă cu protecția lor.  Sau mai sînt cei care își oferă iubirea ʺnecondiționatʺ, da nu știu că iubirea aia nu-i a lor și nu se oferă bătînd din gură, că se oferă tăcînd ...

De  casă veche cam atîtea amintiri mă leagă, de cea nouă mă leagă mai multe, că am început cercetările la nivel de institut de cercetări. Dacă la o găină am văzut că iʼo ieșit pă gaura din spate bobul de mălai întreg, am postulat că de la gură pîn la cur e linie dreaptă șiʼi musai să treacă bota dintʼon capăt în altu, că așe zăce un principiu al fizicii. De trecut o trecut, da și găina o trecut din odor îngropată în gunoi. ʺNʼai văzut găina ceia pestriță, pă uareunde?ʺ, mʼo întrebat mama a doua zi. ʺUam văzut ieri, da de ieri nʼam mai văzutʼo!ʺ .. ʺUa shi dusă uarece. Că mă tem că sînt dihori.ʺ .... nu ti teme de aceia cu patru pticioare, temeʼte de ăia cu două. J) Și cîte și mai cîte ... da altă dată ... amu să rămînem la iepuraș ...

ʺAm să vă spun acum povestea

Unui iepuraş,

Ce i l-a dat cadou un tată

Unui copilaş ...

Tăticul lui a prins la coasă

Un pui de iepuraş,

Ce rătăcit de mama lui

Plângea pe un imaş,

Şi l-a adus la prunc acasă

Ca un îngeraş,

Când l-a văzut s-a bucurat

Sărmanul copilaş,

În fiecare zi mergea

Cu puiul la păscut,

Iar seara lapte îi dădea

Ca unui nou născut,

Copilul mult l-a îndrăgit

Pe scumpul lui puiuţ,

În pat cu el l-a adormit

Ca pe al lui fiuţ,

Dar într-o zi nenorocită

Nebunul de căţel,

L-a mazilit şi i-a mâncat

Preasfântul sufleţel...

Durere mare a fost atunci

Cu întrebări la sfântul,

Şi lacrimi multe, multe au curs

Cutremurând pământul,

Plângea în hohote şi cerul

Cu lacrimile ploii,

Plânge întreaga grădiniţă

Plângea petala florii,

Ce ai avut căţel nebun

Cu scumpul iepuraş,

Ce ţi-a făcut acea minune

Ce-a fost un îngeraş,

Atunci a învăţat un lucru

Ce-l ştie şi acum,

Că-n lume sunt şi lucruri dure

S-o iei ca pe-un album,

Să iei din ea ce-i mai frumos

Să nu fii supărat,

Fiindcă un ingeraş de sus

Te face împărat,

Să crezi în îngeraşul tău

Iubite copilaş,

Şi el îţi dă tot ce doreşti

Ţi-l dă pe iepuraş ...ʺ

Bordan – 1 februarie 2014

Gîscanu lelii Felițî ..

Ce pot să zic de anii mei de mic, de cînd am început să deslușesc, să gînguresc timid, să vorovesc, să rîd, să cînt sau să mă cînt, să iert și să iubesc .. oriunde și oricînd .. Un zîmbuc de pui de om, ce să uita c-on uăti la sore și abie stăteʼn  pticiore, șiʼa început povestea lui, scăldat în colbu drumului cu aripa gîscanului ...

Îmi amintesc prima evadare a mea pe fereastră, din casa în care am fost zăvorît cu un rigli, și aterizarea forțată întʼo realitate prea dură pîntʼu așteptărilor mele, după cîteva zile de studiu aprofundat a sistemelor de închidere a fereștrilor. Era o casă de lemn veche, pe care au cumpăratʼo ai mei cu terenul actual, casă legată cu șura și poiata, iar fereștrile erau mici și joase. Ei mʼau încuiat în casă că trăbuieu să margă întʼon loc unde io nu prezentam garanții, atăta eram de bun și de cuminte. Nʼau avut garanții nici să mă încui singur cum sʼau închis iezii după capră, așa că cea mai bună soluție o fost să mă încuie ei. Cît o fost de bună, că gînești că michiduță dorme!?

Fereștrile se deschideau din lontru, cele interioare cu un fluture, iar cele exterioare cu cîrlig. Nʼo fo greu să mă sui pă lădoi și să meșteresc. Leʼam deștis fain frumos, miʼam pus on clop deʼa lui tata pă cap, și desculț, cʼo cămeșe pînă din jos de jerunți, fără izmene, că era dricu verii, am sărit de pe pervaz jos și tipa lipa, la vranița de la drum, la care îi știam cifru, direct pe autostradă, adică pe strada Fericiților, cum iʼa pus numele Cîcănaru mai tîrziu.

Eram tare nealcoș de isprava me și era musai să mă duc iut să iʼo povestesc la Deordea, și pășem țanțoș pîn colbu ulițî, ca regele Bahrainului, cu mînurile la spate, încercînd să acordez buzele pentru a fluiera o doină. Cine mai era ca mine!? Deʼa bună samă că nime ... pînăʼntʼon loc. Nu știam io atunci că regatul nu era al meu, că am violat tărîmul unui cîrd de gîște, iar împăratul lor, gîscanul, se îndrepta spre mine săʼmi ceară socoată. Io mă uitam cu dispreț la mnirătura de gîscan, că are curaju să ridice privirea spre regele colbuli, și pășem înainte fără frică, cînd se repede spurcatu și mă pițigă de o bucă. Mă mnirătură, tu știi cineʼs io? Nu mʼo mușcat așe de tare, putem săʼi recunosc dreptu, da io mʼam aplecat să ieu o piatră să zvîr după el, da n-am mai apucat că am fost atacat mișelește și trîntit în colb, cu ghiauru păstă mine. Rîdem noi și glumim, da nuʼi de rîs, că după lejea gîștelor urma judecarea și executarea rapidă.

Clopu zburat cît colo și io la pămînt, da nu bine la pămînt, că cine nu știe le spui io, că știu luptă nu glumă, spurcațî de gîscani. Umblă numa după uăti să țîʼi scotă cu diarele și ciocu, și mușcă al draculi de rău. Ceʼam făcut, cum am făcut, strîgatʼam o ceʼam făcut, că io nu mai știu. Numa atăta știu cʼo vinit lelea Felița, mama li Deoardea cu on măturoi și mʼo liberat de diavol. Tătătăt am fost înclonțat și zdăriat, tătătăt am fost colb, cămeșa spîrticată și io în curu gol. Numa clopu mniʼo rămas întreg, îmbrăcat în ptielea golă și cu mînurileʼn jeb. Bine, batăr, că nʼo avut treabă și cu clopu bătrînuli, că mai dădem deʼon bai pă deasupra. Din regele Bahrainului am ajuns cel mai trist soldat degradat de pe strada Fericiților și tărîmul gîștelor din zua aceea. Nʼo fost bugăt că miʼam luat porția de la bezmeticu ăla, da am luat și felu doi acasă, după ce o ajuns baștanii.

No, ce săʼi faci, da miʼo fost învățătură de minte de atunci încoace, și nʼoi uita cît oi fi șiʼoi trăi să respect tărîmul gîștelor, că nuʼi de glumă cu ele. Și amu, cînd trec pă lîngă un cîrd de gîște, întrʼadevăr, că tăt mai rar, mă opresc și le dau onoru, recunosc și amu că miʼau dat prima lecție din viața reală. Io nu iʼam purtat deloc pică la găscanu acela, că iʼam purtat frică, și promisiuni că oʼi crește io mare șiʼi arăt io ce nʼo văzut el ce cînd portă clonț, da săracu nʼo apucat să vadă tomna aceea că o plătit cu viața lăcomia de noi teritorii și faptele lui de arme cu vitejiile lui.

Ce săʼi faci, așa e viața, mai supțîre ca și ața, fostʼau regi și împărați șiʼau ajuns decapitați, nu un biet de gînsăcel ce bate un băiețel ...

Bordan  

Ascultați puțin la moșu, pînă mai cîntă cocoșu ...

"Eu nu pot învăţa nimic pe nimeni, eu îi pot face  doar să vadă, să  înţeleagă şi să gîndească singuri", zicea Socrate cîndva.

Zice Vasile Silaghi ceva și le zice bine după mine, de lut, olar, ol, modelat cu apă vie. Azi este Boboteaza sau botezul Domnului, sărbătoare mare și pentru năprădeni, de a se primeni și curăța în drumul spre mîntuire, spre desăvîrșire. De ce a avut Iisus nevoie de botez dacă El a fost un Om desăvîrșit? Tot din același motiv pe care l-a avut toată viața, în drumul Lui pe Pămînt, sfîrșind cu răstignirea. Să deschidă ochi și urechi și să arate lumii prin exemplu propriu ce înseamnă durerea și plăcerea, ce e iubirea și ura, viața și moartea, întunericul și lumina, care e rolul și rostul nostru pe acest Pămînt. Iar rolul nu e acela de a urma o turmă, ci acela de a lăsa o urmă, de a lăsa drumul cunoscut și a face o cărare, cărarea ta, fiindcă, cum zicea Iisus, ʺvoi toți sînteți dumnezei, scripturile voastre o spunʺ.

Civilizația pe aceste meleaguri e tare de demult, se pierde în negura vremii. E născută cu vremea într-un ceas, pe cînd vremea era la ea acasă, timpul era veșnic. ʺVeșnicia s-a născut la satʺ, zicea Blaga, și sat a fost și Năpradea. Să ne uităm aproape de noi, în peștera de la Cuciulat, care a salvat rămășițele unei civilizații de înghețul ultimei ere glaciare, dar care nu prezintă interes pentru autoritățile vremelnice și incapabile de a se ridica la pretențiile istoriei, la înțelepciunea strămoșilor acestui neam.  Aici era întregul univers unde colindau oamenii, cu o escală la biserică și cimitir. Fiecare Om era propriul lui univers, extins la familie, un loc sacru curățit și separat de toate mizeriile lumii materiale, unde își rezolvau și-și închideau toate problemele, își ʺspălau rufele în familieʺ, după care era satul, cu serbările și șezătorile, cu danțurile și horele, cu ogorul și cu dorul.

Toate astea aveau un rol și un rost, acela de a-l face pe om Om, răspunzător pentru el și acțiunile lui, care să stea drepți în fața vieții, a sorții și a morții. Întregul sat era ca un joc de copii, cu veselii și bucurii, dar și tristeți specifice copilăriei. Fiecare individ trebuia să-și asigure traiul, de mici avînd responsabilități în funcție de vîrstă și posibilități, de la mersul cu gîștele, la vaci sau diboli, pînă la coasă, arat și semănat. Își cultivau cînepă din care își făceau îmbrăcăminte, creșteau animale și lucrau pămîntul. Era sfînt cuvîntul, veșmîntul și pămîntul! Era sfînt ogorul, odorul și amorul! Se înfrățeau între ei sub formă de jurămînt de fîrtați surate și se ajutau reciproc, în munca ogoarelor sau la ridicarea de locuințe. Nu i-a deranjat nimeni multe secole, fiind protejați bine din toate părțile, inclusiv soldații romani s-au oprit la Someș, comunitatea rămînînd ca daci liberi, iar de-a lungul mileniilor, cîți au trecut pe aici ca să ne ʺcivilizezeʺ, nu i-au răbdat pămîntul și cuvîntul și s-au dus cum au venit. Din păcate au reușit să ne ia veșmîntul, sau l-am dat noi de gratis.

Ce vreau să zic eu aici, și v-aș ruga să vă dați cu părerea nu contează cum, că oriunde am fi, și orice am face, satul ăsta nu ne dă pace. Că recunoaștem, ori nu recunoaștem, fugim de aici ca să ʺtrăim mai bineʺ, și probabil material ne rezolvăm cumva, dar spiritual suntem tot aici. Sufletul rămîne aici și plînge în tăcere, și ne ducem încet, ne stingem ca lumînarea, iar dorul se aprinde tot mai tare și ne macină pe dinʼlontru fără-ncetare.

Satul era păstorit de trei oameni respectați: învățătorul, primarul și preotul. Învățătorul asigura legătura dintre materie și spirit, dintre pămînt și cer, minte și inimă, rațiune și iubire .. el reprezenta înțelepciunea satului, legătura prezentului cu trecutul pentru viitor. Toate acțiunile materiale ale comunității erau corelate cu cele spirituale, mintea era echilibrată cu inima într-un echilibru dinamic. Știau că lucrurile materiale sunt degradabile, nu sunt veșnice, deși suntem atrași și corupți de ele, fapt pentru care trebuiau echilibrate cu cele spirituale. Valorile spirituale, ca familia, cuvîntul, cinstea, morala, dragostea de neam și glia străbună, erau valori sacre, peste care nu se putea trece. Pe atunci cuvîntul era CUVÎNT, nu vorbă-n vînt, nu putea trece nici o hîrtie peste cuvîntul dat. Cu alte cuvinte, cîndva, dar aici nu altundeva, omul era OM. Nu stătea nimeni în spatele lor să-și curețe odorul sau șanțul, cei becisnici și puturoși erau marginalizați.

Nici acum, în Năpradea, nu există sărăcie, există doar lene, putoare. De ce mai trebuie ajutat om în toată firea, la 40 de ani, care nu e în stare să pună o ceapă în ograză și-i toată zua rupt în gură? Nu poți ajuta pe nimeni dacă el nu vrea să se ajute, la fel cum nu poți învăța pe nimeni dacă el nu vrea, așa cum zicea Socrate cîndva. Pe indivizi din ăștia numai îi încurci că mai fac umbră pămîntului degeaba.

Ceva sau cineva ne-a despărțit de originea noastră, de înțelepciunea moșilor și strămoșilor noștri, ne-a îndepărtat de valorile spirituale eterne, și ne-a băgat în mizeriile lumii materiale degradabile. Ne-am uitat CUVÎNTUL, am lepădat VEȘMÎNTUL și am spurcat PĂMÎNTUL! Ne-am îndepărtat de noi, de familie, frați, surori, de sat și neam, a pus stăpînire pe noi o minte orgolioasă în defavoarea unei inimi care își plînge în tăcere năcazul. Echilibrul s-a rupt, materia conduce după bunul plac, ajungînd în totalitate sclavii ei. Tehnologia din ziua de azi a depășit puterea noastră de asimilare psihică, iar cu cît am progresat sau progresăm ca parte materială cu atît ne îngreunăm viața spirituală, ajungînd putregaiuri pe picioare. Iisus ne-a arătat clar că plăcerea e după durere, nu poți cunoaște lumina dacă n-ai văzut noaptea, nu poți iubi dacă nu știi urî. Cu cît controlăm mai mult materia și poftele materiale vremelnice cu atît ne dechidem sufletul spre valorile spirituale veșnice.

Dacă cîndva, aici pe aceste meleaguri pe care vibrăm și noi, înțelepciunea era la ea acasă, vremea era la locul ei trăindu-și veșnicia, cu iubirea și veselia, întreaga comunitate era ca o familie păstorită cu înțelepciune de învățător, preot și primar, într-un echilibru dinamic între necesitățile materiale și obligațiile spirituale, acum am ajuns că nu mai știm de-a cui sîntem. De vină sîntem toți și fiecare pe rînd, că n-am știut sau n-am putut să ne păstrăm rostul și locul curat. Ort înseamnă loc, iar moarte înseamnă să-ți dai ortul popii, adică să predai locul de pe Pămînt popii, dar să-l predai curat și curățat de mizerii, fiindcă venim în lumea asta curați precum cristalul și ne ducem hoituri, certați cu toți. Ăsta să ne fie rostul?

Și acum a venit și rîndul provocării! Vă provoc pe toți cei care umblați pe aici, mai apăsat sau pe vîrfuri, să vă spuneți părerea, să-i trageți și pe profesori, părinți, vecini, bunici, de mînecă, să-și spună și ei părerea, dacă așa a fost și de ce nu e și acum așa. De ce acum nu putem să ne înțelegem ca atunci, de ce sîntem plini de orgolii și răutăți, de ce ne-am îndepărtat așa de mult unii de alții și noi de noi? Nu mai e învățător, preot și primar? Sau fiecare are treaba lui, prea ocupat ca să se poată ocupa de prostii? Provocarea e în primul rînd adresată directorului școlii, preotului și primarului, ca prin gura voastră să ajungă la ei și tot prin gura voastră să răspundă, unde e înțelepciunea de altădată? Unde e iubirea moșilor și strămoșilor noștri, cinstea, simțirea și omenia? La astea trebuie să-și facă timp să răspundă, fiindcă de astea sînt răspunzători, restul sînt povești. Eu n-am instrumentele lor, nici n-am nevoie de ele, dar am altele lăsate moștenire de strămoșii noștrii, prin care le transmit, să știe, că timpul vrea să vină la el acasă, vremea vrea să se întoarcă la loc. Se întoarce-a vieții roată cu dureri de altădată, cu iubiri din alte timpuri uitate prin anotimpuri, cînd umbla pe uliți IA, cu plugul și bucuria, și doinea pe cîmpuri dorul cu durerea și amorul, cînd timpul era acasă stînd cu soarele la masă ..

Numai bine!

Bordan – 6 ianuarie 2015

Slobodu-i a corinda!

ʺSatul meu e-un veșnic Paradis, cu mistere dulci și lumea lui de vis, cu amintiri de taină și povești, eu tot te caut, oare unde ești? Eu tot te caut, sătucul meu cel drag, s-o văd pe mama stînd la noi pe prag, și din poiată să-l aud pe bunul cum corinda colinda cu Crăciunul, iar din cuptor să iasă aburind, iubiri din alte lumi, parcă fugind .. de noi, căci poate așa e rostul nostru, să ne plătim în viața asta .. costu ..ʺ

Prin clasa a VII – VIII – a, lăsam straița cu colacii, că intram în rîndul feciorilor care umblau la fete. Ne adunam în hăzi, găști de corindat, care se și poziționau și ierarhizau în funcție de ʺbărbățiaʺ feciorilor din ele. Se cam respecta vîrsta, fiindcă în clasa a VII – VIII – a, umblam la fetele de sama noastră, la colege, iar cum creșteam mai adăugam cîte o casă cu o drăguță a cuiva din hadă.

La miezul nopții, hada mai ʺtareʺ a feciorilor mai bătrîni, se urca la clopote în turnul bisericii și trăgeau clopotele, după care corindau prima corindă din noaptea de Crăciun, pînă atunci fiind sara de Crăciun. De obicei corindau ʺO, ce veste minunatăʺ, ʺCe-aţi văzut păstori?ʺ sau ʺDoamne a tale cuvinteʺ, corinde mai populare pe la noi:

ʺO, ce veste minunată

În Viflaim se arată

Astăzi s-a născut,

Cel făr’ de-nceput

Cum au spus prorocii,

Că la Viflaim, Maria

Săvîrșind călătoria,

Într-un mic sălaș

Lîng-acel oraș

S-a născut Mesia,

Pe Fiul în al Său nume

Tatăl l-a trimis în lume

Să se nască

Și să crească

Să ne mîntuiască,

Păstorii cum auziră

Spre locașul sfînt porniră

Unde au aflat,

Pruncul minunat

Și al preamăriră

E Isus, Păstorul mare

Turmă ca El nimeni n-are

Noi Îl laudăm

Și ne închinăm

Cu credința tare ..ʺ,

Sau,

ʺCe-aţi văzut păstori sculaţi pînă-n zori?

Am văzut pe Nou-născutul

Prunc Iisus din cer venitul

Fiu dumnezeiesc, Fiu dumnezeiesc.

Ce palat era unde Domnul sta?

Peşteră săracă rece,

Peşteră de dobitoace

Palatul era, palatul era.

Ce-avea de-aşternut micul nou-născut?

Ieslea Îi era culcuşul

Fîn şi paie aşternutul

Micului Iisus, micului Iisus.

Cine sta cu El, Domnul mititel?

Sta Maria maica Sfîntă

Sta Iosif cu faţa-i blîndă

Stau şi se-nchinau, stau şi se-nchinau.

Cine Îi cînta, cine-L preaslăvea?

Îngerii din cer venire

Vesele cîntări doiniră

Micului stăpîn, micului stăpîn.ʺ,

Sau,

ʺDoamne a tale cuvinte

Care s-au scris mai-nainte

S-au împlinit precum se ştie

Moise la cartea întîie

                        O minune,

De la răsărit răsare

O stea cu lumină mare,

Razele îşi răspîndeşte

Pe crai îi povăţuieşte

                        O minune,

Steaua magilor vesteşte

Viflaemul îi primeşte

Şi din prorocie rară

Pe Mesia îl aflară

                        O minune.ʺ

Corul din turnul bisericii era acompaniat de feciorii adunați în centrul satului, unde se formau hăzile. După corindă și un ʺS-aveți sărbători fericite!ʺ, era slobod a umbla la fete. Se zicea că de miezul nopții apa se transformă în vin și dobitoacele vorbesc, oamenii nu au voie să doarmă în grajduri în noaptea asta.

Hada în care eram eu avea șase membri, toți prieteni buni. În noaptea de Crăciun, gazdele care așteptau corindători nu stingeau lumina toată noaptea. Mergeam de obicei la colege de clasă și la altele unde aveam preferințe. Ne cam știam traseul unii altora, ca să nu ne suprapunem mai multe hăzi la aceeași fată. Dacă ajungeam la o casă și vedeam pe geam că sunt alții înăuntru, ne uitam cam cît sînt de pline paharele pe masă și canceul de vin și știam aproximativ cît mai stăteau. Ne băgam în seamă, făceam larmă, să știe că sunt așteptați să termine, după care începeam corinda. De obicei, cînd începeam corinda, se ridicau de la masă și ieșeau.

O problemă pe care am avut-o la început, că știam obiceiul de la cei mai mari, trebuia ca unul din hadă să rămînă cu fata, care trebuia să petreacă hada cînd pleca. Fata trebuia țucată la plecare, că era slobod, dar problema era că nu știai cum să procedezi pînă ajungeai să o țuci. De fapt era mai mult un pupat rușinat la început, fiindcă trebuia să și zăbădești puțin cu ea, trebuia să povestești ceva, iar dacă ți-ai pus toate speranțele să o cucerești în noaptea de Crăciun ai cam pus-o. Toate planurile pe care le-ai făcut ca să o cucerești erau date peste cap de practică cînd te vedeai sigur cu ea. Dar problema s-a rezolvat în anii următori pentru că rămîneai la drăguță sau la mai multe drăguțe cu care ai depășit stadiul rușinii și era mai simplu și țucatu.

O altă problemă care a apărut, odată cu fecioria, era consumul de alcool la coridat, de vin fiindcă vin se bea de obicei, existînd și o credință că apa se transforma în vin la miezul nopții. Țîn minte un sfat de la tata, ʺvezi cît bei și cum bei, daʼ să nu-i zîci la dibol badeʺ, că în ziua de Crăciun trebuia mărs la biserică, de multe ori direct de la corindă, iar dacă nu-ți puteai controla mișcările și gesturile ajungeai în gura lumii, și-apoi nu-ți trebuia altceva. În casă la gazde te îndiau una-ntruna să bei, și de-al dracu ca să te îmbete, să golești paharul, că nu se lasă paharul plin în noaptea de Crăciun și trebuie tăt omu să fie sătul. Sătul, sătul, daʼ de multe ori erai prea sătul. De obicei beam un pahar la fiecare casă, ʺpaharul de aurʺ, fiind un pahar ritual prin care se transmitea sănătate și voie bună de la strămoșii noștrii. Aveam momente, pînă dimineața, cînd ne prindea flama și ne-ncurcam și mărsu, dar ne reveneam miraculos și la biserică eram în regulă. De fapt, băutul de Crăciun era cinste, noi ne cinsteam nu beam, și ne tot cinsteam pînă eram ... cinstiți.

Pe ulițele satului răsunau toată noaptea de Crăciun magia colindelor, cu fiorul lor încărcat de dor, de un dor de nedescris de ceva miraculos. Ne prindeam de ʺdupă capʺ și corindam de la o casă la alta și alte corinde decît cele pe care la corindam la fete.

ʺCoborît-o, coborît,

În sara de Crăciun,

Dumnezeu p-acest Pămînt,

În sara de Crăciun frumos,

În mijlocul satului

În sara de Crăciun,

La casa bogatului,

În sara de Crăciun frumos,

Bună sara om bogat,

În sara de Crăciun,

Gata-i cina de cinat,

În sara de Crăciun frumos,

Cina-i gata nu-i de voi,

În sara de Crăciun,

Ci-i pentru boieri ca noi,

În sara de Crăciun frumos,

Dumnezeu s-a supărat,

În sara de Crăciun,

Și de-acolo a plecat,

În sara de Crăciun frumos,

La marginea satului,

În sara de Crăciun,

La casa săracului,

În sara de Crăciun frumos,

Bună sara om sărac,

În sara de Crăciun,

Gata-i cina de cinat,

În sara de Crăciun frumos,

Cina-i gata-i puținea,

În sara de Crăciun,

Dar poftiți cu drag la ea,

În sara de Crăciun frumos,

Dumnezeu s-a bucurat,

În sara de Crăciun,

Și la masă s-așezat,

În sara de Crăciun frumos,

De unde pîine tăiau,

În sara de Crăciun,

Iarăși la loc se făcea,

În sara de Crăciun frumos,

De unde pahar goleau,

În sara de Crăciun,

Iarăși la loc se umple,

În sara de Crăciun frumos,

Atunci toți au cunoscut,

În sara de Crăciun,

Căci Mesia s-a născut,

În sara de Crăciun frumos.ʺ,

Sau,

ʺDeschide uşa creştine

Că venim din nou la tine,

Drumu-i lung şi-am obosit,

De departe am venit,

Că la Viflaem am fost,

Unde s-a născut Hristos

Şi-am văzut şi pe-a sa mamă,

Pe care Maria-o cheamă.

Cum umbla din casă-n casă

Ca pe fiul său să nască.

Umbla-n sus şi umbla-n jos

Ca să nască pe Hristos.

Umbla-n jos şi umbla-n sus

Ca să nască pe Isus.

Roată, roată prin cetate,

Case, hanuri, pline toate.

Mai târziu găsi apoi

Un staul frumos de oi

Şi-acolo pe fîn jos

S-a născut Domnul Hristos.

Cete de îngeri coboară

Staulul îl înconjoară.

Îngerii cu flori în mână

Împletesc mândră cunună.

Pe cunună-i scris frumos

Astăzi s-a născut Hristos,

Care cu puterea sa

Va împărăţi lumea,

Şi de-acum pînă-n vecie

Mila Domnului să fie,

Tuturor cu bucurie

Şi de mare veselie.ʺ,

Sau,

"Trei păstori se întîlniră,

Raza soarelui, floarea soarelui,

Şi aşa se sfătuiră:

Haideţi fraţilor să mergem,

Raza soarelui, floarea soarelui,

Floricele să culegem,

Şi să facem o cunună,

Raza soarelui, floarea soarelui,

S-o'mpletim cu voie bună,

Să o ducem lui Hristos

Raza soarelui, floarea soarelui,

Să ne fie cu folos

Nouă şi la neamul nost,

De naşterea lui Hristos", sau alte colinzi la fel de încărcate de dulci fioruri misterioase.

În ziua de Crăciun se mergea cu mic cu mare la biserică, unde intram în categoria feciorilor și urcam în podul bisericii. După slujbă se corinda în biserică, apoi urma masa de acasă și un somn binemeritat, fiindcă seara era slobod la baluri și la furat fetele, fiindcă era noaptea hoților ...

"Cît mi-e dor măicuță și să plîng îmi vine, să cutremur munții, cerul și pămîntul, c-am plecat de-acasă și nu sunt cu tine și mă dor, măicuță, graiul și veșmîntul ... "

Dumnezău vă deie bine!!

Bordan – 22 noiembrie 2014