"Eu nu pot învăţa nimic pe nimeni, eu îi pot face doar să vadă, să înţeleagă şi să gîndească singuri",
zicea Socrate cîndva.
Zice Vasile Silaghi ceva și le zice bine după mine, de lut, olar, ol,
modelat cu apă vie. Azi este Boboteaza sau botezul Domnului, sărbătoare mare și
pentru năprădeni, de a se primeni și curăța în drumul spre mîntuire, spre
desăvîrșire. De ce a avut Iisus nevoie de botez dacă El a fost un Om
desăvîrșit? Tot din același motiv pe care l-a avut toată viața, în drumul Lui
pe Pămînt, sfîrșind cu răstignirea. Să deschidă ochi și urechi și să arate
lumii prin exemplu propriu ce înseamnă durerea și plăcerea, ce e iubirea și
ura, viața și moartea, întunericul și lumina, care e rolul și rostul nostru pe
acest Pămînt. Iar rolul nu e acela de a urma o turmă, ci acela de a lăsa o
urmă, de a lăsa drumul cunoscut și a face o cărare, cărarea ta, fiindcă, cum
zicea Iisus, ʺvoi toți sînteți dumnezei, scripturile voastre o spunʺ.
Civilizația pe aceste meleaguri e tare de demult, se pierde în negura
vremii. E născută cu vremea într-un ceas, pe cînd vremea era la ea acasă,
timpul era veșnic. ʺVeșnicia s-a născut la satʺ, zicea Blaga, și sat a fost și Năpradea.
Să ne uităm aproape de noi, în peștera de la Cuciulat, care a salvat rămășițele
unei civilizații de înghețul ultimei ere glaciare, dar care nu prezintă interes
pentru autoritățile vremelnice și incapabile de a se ridica la pretențiile
istoriei, la înțelepciunea strămoșilor acestui neam. Aici era întregul univers unde colindau oamenii,
cu o escală la biserică și cimitir. Fiecare Om era propriul lui univers, extins
la familie, un loc sacru curățit și separat de toate mizeriile lumii materiale,
unde își rezolvau și-și închideau toate problemele, își ʺspălau rufele în familieʺ,
după care era satul, cu serbările și șezătorile, cu danțurile și horele, cu
ogorul și cu dorul.
Toate astea aveau un rol și un rost, acela de a-l face pe om Om, răspunzător
pentru el și acțiunile lui, care să stea drepți în fața vieții, a sorții și a
morții. Întregul sat era ca un joc de copii, cu veselii și bucurii, dar și
tristeți specifice copilăriei. Fiecare individ trebuia să-și asigure traiul, de
mici avînd responsabilități în funcție de vîrstă și posibilități, de la mersul
cu gîștele, la vaci sau diboli, pînă la coasă, arat și semănat. Își cultivau
cînepă din care își făceau îmbrăcăminte, creșteau animale și lucrau pămîntul.
Era sfînt cuvîntul, veșmîntul și pămîntul! Era sfînt ogorul, odorul și amorul! Se
înfrățeau între ei sub formă de jurămînt de fîrtați surate și se ajutau
reciproc, în munca ogoarelor sau la ridicarea de locuințe. Nu i-a deranjat
nimeni multe secole, fiind protejați bine din toate părțile, inclusiv soldații
romani s-au oprit la Someș, comunitatea rămînînd ca daci liberi, iar de-a
lungul mileniilor, cîți au trecut pe aici ca să ne ʺcivilizezeʺ, nu i-au răbdat
pămîntul și cuvîntul și s-au dus cum au venit. Din păcate au reușit să ne ia
veșmîntul, sau l-am dat noi de gratis.
Ce vreau să zic eu aici, și v-aș ruga să vă dați cu părerea nu contează
cum, că oriunde am fi, și orice am face, satul ăsta nu ne dă pace. Că
recunoaștem, ori nu recunoaștem, fugim de aici ca să ʺtrăim mai bineʺ, și
probabil material ne rezolvăm cumva, dar spiritual suntem tot aici. Sufletul
rămîne aici și plînge în tăcere, și ne ducem încet, ne stingem ca lumînarea,
iar dorul se aprinde tot mai tare și ne macină pe dinʼlontru fără-ncetare.
Satul era păstorit de trei oameni respectați: învățătorul, primarul și preotul.
Învățătorul asigura legătura dintre materie și spirit, dintre pămînt și cer,
minte și inimă, rațiune și iubire .. el reprezenta înțelepciunea satului,
legătura prezentului cu trecutul pentru viitor. Toate acțiunile materiale ale
comunității erau corelate cu cele spirituale, mintea era echilibrată cu inima
într-un echilibru dinamic. Știau că lucrurile materiale sunt degradabile, nu
sunt veșnice, deși suntem atrași și corupți de ele, fapt pentru care trebuiau
echilibrate cu cele spirituale. Valorile spirituale, ca familia, cuvîntul, cinstea,
morala, dragostea de neam și glia străbună, erau valori sacre, peste care nu se
putea trece. Pe atunci cuvîntul era CUVÎNT, nu vorbă-n vînt, nu putea trece
nici o hîrtie peste cuvîntul dat. Cu alte cuvinte, cîndva, dar aici nu
altundeva, omul era OM. Nu stătea nimeni în spatele lor să-și curețe odorul sau
șanțul, cei becisnici și puturoși erau marginalizați.
Nici acum, în Năpradea, nu există sărăcie, există doar lene, putoare. De ce
mai trebuie ajutat om în toată firea, la 40 de ani, care nu e în stare să pună
o ceapă în ograză și-i toată zua rupt în gură? Nu poți ajuta pe nimeni dacă el
nu vrea să se ajute, la fel cum nu poți învăța pe nimeni dacă el nu vrea, așa
cum zicea Socrate cîndva. Pe indivizi din ăștia numai îi încurci că mai fac
umbră pămîntului degeaba.
Ceva sau cineva ne-a despărțit de originea noastră, de înțelepciunea
moșilor și strămoșilor noștri, ne-a îndepărtat de valorile spirituale eterne,
și ne-a băgat în mizeriile lumii materiale degradabile. Ne-am uitat CUVÎNTUL,
am lepădat VEȘMÎNTUL și am spurcat PĂMÎNTUL! Ne-am îndepărtat de noi, de familie,
frați, surori, de sat și neam, a pus stăpînire pe noi o minte orgolioasă în
defavoarea unei inimi care își plînge în tăcere năcazul. Echilibrul s-a rupt,
materia conduce după bunul plac, ajungînd în totalitate sclavii ei. Tehnologia
din ziua de azi a depășit puterea noastră de asimilare psihică, iar cu cît am
progresat sau progresăm ca parte materială cu atît ne îngreunăm viața spirituală,
ajungînd putregaiuri pe picioare. Iisus ne-a arătat clar că plăcerea e după
durere, nu poți cunoaște lumina dacă n-ai văzut noaptea, nu poți iubi dacă nu
știi urî. Cu cît controlăm mai mult materia și poftele materiale vremelnice cu atît
ne dechidem sufletul spre valorile spirituale veșnice.
Dacă cîndva, aici pe aceste meleaguri pe care vibrăm și noi, înțelepciunea
era la ea acasă, vremea era la locul ei trăindu-și veșnicia, cu iubirea și
veselia, întreaga comunitate era ca o familie păstorită cu înțelepciune de
învățător, preot și primar, într-un echilibru dinamic între necesitățile
materiale și obligațiile spirituale, acum am ajuns că nu mai știm de-a cui
sîntem. De vină sîntem toți și fiecare pe rînd, că n-am știut sau n-am putut să
ne păstrăm rostul și locul curat. Ort înseamnă loc, iar moarte înseamnă să-ți
dai ortul popii, adică să predai locul de pe Pămînt popii, dar să-l predai curat
și curățat de mizerii, fiindcă venim în lumea asta curați precum cristalul și
ne ducem hoituri, certați cu toți. Ăsta să ne fie rostul?
Și acum a venit și rîndul provocării! Vă provoc pe toți cei care umblați pe
aici, mai apăsat sau pe vîrfuri, să vă spuneți părerea, să-i trageți și pe
profesori, părinți, vecini, bunici, de mînecă, să-și spună și ei părerea, dacă
așa a fost și de ce nu e și acum așa. De ce acum nu putem să ne înțelegem ca
atunci, de ce sîntem plini de orgolii și răutăți, de ce ne-am îndepărtat așa de
mult unii de alții și noi de noi? Nu mai e învățător, preot și primar? Sau
fiecare are treaba lui, prea ocupat ca să se poată ocupa de prostii? Provocarea
e în primul rînd adresată directorului școlii, preotului și primarului, ca prin
gura voastră să ajungă la ei și tot prin gura voastră să răspundă, unde e
înțelepciunea de altădată? Unde e iubirea moșilor și strămoșilor noștri,
cinstea, simțirea și omenia? La astea trebuie să-și facă timp să răspundă,
fiindcă de astea sînt răspunzători, restul sînt povești. Eu n-am instrumentele
lor, nici n-am nevoie de ele, dar am altele lăsate moștenire de strămoșii noștrii,
prin care le transmit, să știe, că timpul vrea să vină la el acasă, vremea vrea
să se întoarcă la loc. Se întoarce-a vieții roată cu dureri de altădată, cu
iubiri din alte timpuri uitate prin anotimpuri, cînd umbla pe uliți IA, cu
plugul și bucuria, și doinea pe cîmpuri dorul cu durerea și amorul, cînd timpul
era acasă stînd cu soarele la masă ..
Numai bine!
Bordan – 6 ianuarie 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu