Suratelor și
fîrtaților, ne să vă povestesc oarece di pă vremuri, de cînd eram prunc și
umblam cu vacile pă cîmp ... că am fost odată și prunc ... :))
Eram o gașcă
faină, nu dau nume că n-am obțînut dreptu de la găzdacii numelui, da pot fi
orice nume. Umblam în multe locuri, daʼ cel mai mult mi-o plăcut ʺPă Vîrfʺ.
Acolo aveam un adevărat teatru de acțiuni și operațiuni, cu lupte în ambuscadă,
cu tăt felu de jocuri și concursuri. Vă spui amu cum am primit botezu de
fârtate, frate de sânge, care era mai bun și mai important ca fratele bun. Eram
tare nealcoș să intru în hada asta, prin clasa a IV-a sau a V-a, cred. Pînă nu
erai acceptat în gașcă nu puteai participa în trupa lor la discuții, strategii,
luări de decizii, stăteai deoparte și așteptai hotărîrile marii adunării, și
îngrijeai toate vacile, ce mai, erai cel mai necalificat, un fel de cățelul
ciurzii. Aici nu putea interveni nimeni în apărarea ta, era acceptată treaba
tacit și de cei mai mari, de frați sau părinți, care nu se băgau. Lideru găștii
nu putea fi contestat de nimeni.
Mă întrebă
ʺmai marele mohicanilorʺ dacă am mai fost legat ʺgăină curtăʺ și știu cum e?
Chiar n-am mai fost, dar i-am văzut pe alții legați, și mă miram cum pot fi
atît de slabi ca să nu se poată dezlega de două fire de iarbă. I-am spus că
n-am fost. Mi-a explicat în ce constă botezul, care putea fi din mai multe
probe, dar la mine au hotărît să mă lege ʺgăină curtăʺ și eu să mă dezleg. Eu
bucuros că scăp lesne eram numai zîmbete subînțelese și un gen de mîndrie că o
să fiu în sfîrșit fîrtat cu ei. Dar între zîmbet și rînjet nu e cale lungă!
Ne-am dus sus,
ʺpă Vîrfʺ, o pantă destul de mare, m-am așezat jos, cu picioarele încrucișate
și cu mîinile băgate prin interior și scoase peste fluierul picioarelor, cu
palmele împreunate, ca la rugăciune. Mi-au băgat pe două degete o gujbă făcută
din două fire de iarbă, un belciug care strîngea două degete de la o mînă care
la rîndul lor strîngea pe cel dintre ele de la cealaltă mînă, un adevărat ic
fîrtățesc. ʺNo, dezleagă-te!ʺ Ce să mă dezleg, că parcă eram legat cu curele de
piele nu cu două fire de iarbă. Și atunci a început potopul ...
Mă să vedeți
voi îmborbocat ce n-ați mai văzut, că m-au împins la vale și io tolămacul n-am
știut să-mi țin ʺcapul la cutieʺ, cum tăt strigau ei, aterizam tăt în bostan ca
roata pătrată și ei cu scorbancele pă mine, jbang, pleosc, dă fără milă că-i
de-a nost amu ... au, au, auuuu ... da să vedeți îmbătăciune de cap, cît mo tăt
îmbulzît și îmburdat pînʼ tăți stinii și scaii, să-mi fie învățătură de minte,
că n-am mai știut pă ce lume trăiesc, dacă mai trăiam ... și ei dă și dă și cu
zdiuciu și cu codorișca, și cu botele, cu pticioarele care cu ce-o apucat ...
Dar am ajuns pînă la urmă și în vale, tăt legat daʼ cu capu lîngă celălalt amu,
la cutie, și tăt legat cum am fost la început și poate că eram și amu deʼ nu mă
dezlegau ei ...
Dar am fost
fîrtat în Năpradea, poate printre ultimii luptători ai ʺOrdinului Fîrtățescʺ
... Înainte această legătură fîrtățească era o formă de înfrățire cu scop de
întrajutorare la diferitele munci agricole ca arat, cosit, secerat, treierat,
etc și la construirea locuințelor. Erau pînă la zece bărbați legați prin
fîrtăție, o legătură sacră nescrisă pînă dincolo de moarte. Deviza lor chiar
era iubirea extremă pînă la moarte, cu secrete numai de ei știute, fără să se
trădeze. Era o adevărată ceremonie a botezului ca fîrtați, cu oiaga cu horincă
îndulcită, colacii și cîrnații. Cîntecul de fîrtăție era: ʺCine n-are-n lume
frați/ Să se prindă cu fîrtați/ Prietenia cea mai dulce/ E frăția cea de cruce/
Dar și cei care au frați/ Pot avea și frați fîrtați/ O prietenie sfîntă/ Cînd
toți frații se ajută/ Și pun umărul la greu/ Și se ajută mereu/ Din frumoasa
tinerețe/ Pînă-n dalba bătrîneță.ʺ
Cine vrea să
se lege cu mine de fîrtat? Ori zîceți c-am căptiat? ... accept și surate, că și
ele aveau legătura de surate ... :))
Bordan - 8 august
2014
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu