Evoluție sau revoluție

Alceva vreu io să vă spui amu, dar nu impui nimănui, faceți ce vreți cu ele, ori nu faceți nimnic. ʺPentru unii nu există minuni, pentru alții totul e o minune!ʺ, zîce văru Einstein, care o fost ateu declarat, convins nu știu cît o fost. Eu zic că fiecare clipă e o minune, e unică și eternă, așa că și apariția unui preot aici e o minune. Nu știu dacă și el e minune, rămîne să vedem, că din gură văd că ști bate, că nu-i tace defel. Numa să nu bată gura fără el ...

V-am mai povestit io voroave de demult, întîmplări din alte vremuri, dar dintre tăte pățaniile două mi-o schimbat traiectoria în viață; trăsnetul și asta pă care o s-o auzîț amu.

Mărsu la beserică de mnic și rugăciunea de sară o fost două lucruri care mi-o rămas intipărite în bostan. Cît am fost mai mnic nu tare am avut treabă, că și la beserică ne jucam, dar după ce am crescut on ptic, cînd trăbuie să stau smirnă, fără să mișc nimic, o început baiu. Mă uitam la popă, mă uitam la diac, ba mă uitam și la babe, mă uitam la sfinți, pă care am început să-i întreb tăt felu. De ce .. și cine mă obligă pă mine să stau așe și de vreu și de nu vreu?

Crescînd mai mare mi-o fost îngăduit să zîc rugăciunea de sară cu glas încet, care s-a transformat iute în gînd, gînd pe care la fel de iute mi l-o furat michiduță. Că trăbă să facă și ala oarece, că de durnit nu dorme, că n-are somn. Și dacă bine-mi aduc aminte și crezul era amestecat, ba zîcem cu spirit, ba cu duh, ba pogorît, ba coborît, ba atotținătorul, ba atoțiitorul .. pînă la urmă același crez. Dar baiu mai mare o fost că nu m-o crezut El pă mine, dejaba am zîs că-l cred io. Știți de cine vorovăsc, de bătrînu de sus. Da n-am crezut nici io, ca să fim chit.

Înt-o sară, mama .. ʺMă, da tu zîci rugăciunea, ori ce faci acolo?ʺ ... ce fac? Draci beți pă păreți, aia fac! ʺNe zîua tare!ʺ ... ușor de zîs, că de făcut ciuciu ... Încep io hotârît s-o zîc, da s-o luat corentu una două, ș-am rămas fără sonor, că rîdeu umbrele lompii pă tavan de mine. Mai încep odată, aceeși treabă .. mă uit mai în sus după bătrînu, da băsama s-o culcat, că n-o zîs nimnică. Noo ... curaua pă mine și înapoi la tablă. Am început dint-a-ntîia înapoi. Am ptierdut auru și tămîia, am rămas cu smirna. Pote că așe o trăbuit, să îndur, că numa așe poț ști cum îi plăcerea, dacă guști și durerea, numa dacă urăști poți ști cum îi și iubirea, nu mărg una fără alta în viața asta cunoscută. Cine zîce că numa iubește ala îi pă nicări. Dumnezău îi perfec în nemanifestare, odată manifestat e și Dumnezeu și Drac, ne lasă pă noi să alejem ce vrem. Da să merem la uăile noste ... că ni le-or mînca luptii ...

Multe întrebări i-am pus io la bătrîn după aceia, di ce trebe să mă tinzuiască și pironească în halu ăsta, da nu mi-o răspuns la nici una. Așe că l-am lăsat cu ale Lui și io m-am dus la uăile mele, că n-oi tăt vorovi sîngur, la păreți și El nimnică. I-am spus negru pă alb: dacă vrei să cred că ești acolo, atunci fă bine și adă-mi pă .. o fată pă care trăbuie El s-o cunoscă el, s-o aducă la mine pă cîmp, că tare, tare, mi-o fost hia de uătii ei. Nici nu m-o băgat în samă, nici El, nici fata. Așe că mi-am văzut de școla și corentu mneu, că doră n-oi sta tătă zua holbat la păreț .. dar i-am lăsat o portiță să intre dacă ptiar a vre ..

M-am apucat de fizică, să văd care-i treaba cu ie, că asta trebe să fie lucru clar, n-are nevoie de bătrînu de sus ca s-o ajute. Așe zîc ei, marii științifici, dar de-i întrebi oarece nu-s mai de haznă ca poptii, să uită în sus după draci beți. În aparență, la suprafață, lumea asta e foarte clară, o putem explica pă tătă după mintea nostă. Da dacă te bagi on ptic mai în lontru să duce tătă explicația, să destramă tătătătă știința, rămînînd tăt .. credința. Cam așe-i cum auzîț, am fujit de bătrînu de sus da m-o așteptat jos. Ba cînd m-am uitat în sus mi-o făcut cu uătiu și de acolo. No ... mai zîceți ceva. Nu-i musai să creadă nime, că nici io n-am crezut, nu cred nici amu nici pă mine, că n-am nevoie să cred, că io ȘTIU! N-am nevoie să mă cred nici pă mine, nici pă voi, pă profesori ori popti, ori politicieni, pă nime. De ce aș crede?

Din fizică, exact din formula celebră a lui Einstein, E=mc^2, rezultă că materia pă care o vedem cu uătii liberi, cea cunoscută, este o consecință a energiei, ea nu poate exista fără energie. Dar ce-i energia? O formă mai subtilă de materie, care se tot subțiază pînă se împrăștie în toată materia solidă. Ca să înțelegeți mai bine, universul este ca o hologramă, fără început și sfîrșit, în orice părticică, cât de mică din el, conținînd întregul.

Totul e vibrație, nimic nu stă, noi intrînd în rezonanță pe scala de frecvențe cu care suntem pregătiți să intrăm. Dacă suntem pregătiți pentru bani, vile, mașini, materii, intrăm în rezonanță cu forma mai grosieră a energiei, cu materia cunoscută. Lumea asta îi exact cum sîntem noi, dacă sîntem buni, îi bună, dacă sîntem pramatii așe-i și lumea. Ca să ajungem la Dumnezeu trebuie să ne ridicăm noi la Lumina Lui, să ne purificăm noi de materii, să ne mîntuim, adică să desăvîrșim opera pe care a început-o El și ne-a lăsat nouă posibilitatea s-o continuăm. Sîntem suflete materializate, energii condensate, lumină încetinită la frecvența materie. Ca să ajungem la lumină trebuie să ne debarasăm de materie, de frecvențele joase, de întuneric și mizerii.

Din fizica cuantică reiese că un gînd pe care îl deranjăm din cîmpul cuantic, indiferent de gînd, ne afectează doar pe noi. Dacă gîndim rău de vecinul nu-l afectează pă el, ci pe noi. Dar un gînd întreținut în permanență se transformă în credință, care ne modelează viața. Suntem exact ce gîndim, unii mai triști și bolnavi, alții mai veseli și sănătoși. Noi suntem împrăștiați acum în tot universul și tot universul în noi, aceeași electroni din noi vibrează în petale moi, vibrează glastra din fereastră, și toată galaxia noastră, dacă rupi o floare plînge o stea. Dumnezeu nu e bun și blînd, cum vor unii să fie, ci e drept, ceea ce faci plătești cu același preț. Dacă vrem să luăm o hotărîre trebuie să o luăm de comun acord cu toată creația, cu Dumnezeu, să întrebăm și să ne cerem iertare și de la o floare că o rupem.

Viața asta o avem ca să ne îngrijim de un suflet, de energia mai subtilă din noi care ne dă suflare, iubiri și cuvîntare. Strămoșii noștri știau foarte bine treaba asta, cum știau mult mai multe decît noi, fiindcă au fost mai aproape de origine. Noi acum am involuat din ființe mult mai evoluate spiritual, care controlau materia cu puterea spiritului, se controlau pe ei, gîndeau cu inima nu cu mintea. Fiecare își cunoștea locul, orice boală fiind un păcat, o îndepărtare de la natură, de Dumnezeu. Pentru ei Dumnezeu era peste tot, într-o floare, un susur de izvoare, un copac sau în poarta de la drum. Poarta de la drum avea rolul de a separa haosul de afară de ordinea din lontru, de a sacraliza universul familiei, care pentru ei însemna totul. Plîngeau la nașterea unui copil și rîdeau la moartea lui, fiindcă sufletul lui s-a eliberat de strînsoare acestei lumi materiale. Nu deranjau nimic din natura asta, numai să se afle în treabă.

Toți sîntem fii ai luminii, Lumină din Lumină, toți sîntem dumnezei, trebuie doar să ne vedem. La strămoșii noștri preoții se impuneau prin forța lor spirituală, nu erau aleși, exact cum se impune un lider într-o turmă de animale, sau cum se impunea feciorul lider la danțuri. Nu-i alegea nimeni, se impuneau ei, fiind recunoscuți tacit ca lideri. Așa era mai demult, fiecare își cunoștea locul în universul ăsta, fiecare se cunoștea pe el, care de fapt însemna adevărata cunoaștere. Nu aveau nevoie să le spună nimeni ce să facă și cum să facă, fiecare avea poziția lui, exact cum o are o albină într-un stup. Lumina era egală cu întunericul, mintea cu inima, iubirea cu ura, bărbatul cu femeia, logica cu intuiția, gîndirea cu simțirea ... am rămas cu gîndirea, cu mintea, dar ne-am pierdut inima, simțirea ... bine că sîntem deștepți foc.

Amu, care a vre să citească a citi, că numa nu le poci scurta nicicum. E greu să aduni înt-on loc ce au despărțit băștepții ăștia în cîteva milenii. Băștepții ăștia fiind preaînalții profesori sau popi, știința sau credința, aceeași mărie cu altă pălărie. Că fiecare care a avut o idee o fost musai materializată, nu-i bugăt c-am ajuns nesimțiți, da sîntem și idioți.

Așa a fost civilizația de aici pînă la cucerirea romană, care au venit, vezi doamne, să ne ʺcivilizezeʺ. Au venit ca să fure și să distrugă un popor coborîtor din zei, care-și vedeau liniștiți de traiul lor. Erau păstori și agricultori, ocupații de bază și în Năpradea pînă aproape de zilele noastre, fără să ceară de la nimeni nimic, trăindu-și viața în comuniune cu natura, cu Dumnezeu. Dar au apărut băștepții ..

Imperiul roman nu a ajuns în Năpradea, cum nu a ajuns nici mai departe, pînă în Moldova de dincolo. Și totuși ne înțelegem în aceeași limbă. Formarea poporului roman și a limbii române din latină e gargară, la fel cum e și bunăvoința de a ne civiliza. Au venit să fure și să subjuge un popor pașnic, ne-au furat aurul și tămîia și ne-au lăsat smirna, să stăm drepți în fața lor. Ba au distrus și valorile spirituale ale acestor locuri, bunul simț și omenia, glia sfîntă, dar și ia. Asta au făcut și fac în continuare.

Ajungem și la religie, că asta dore mai tare. Dacă la strămoșii noștri preotul se impunea prin puterea spiritului și iubirea inimii, pe materie și forța brută nu prea puneau samă, au venit romanii să impună spiritului forța brută a materie, să impună inimii ce să iubească cu mintea lor orgolioasă și răzbunătoare. De fapt, Imperiul Roman a luat ființă din toate scursurile materiale ale vremii, distrugînd tot ce însemna spirit și omenie pînă atunci. După cucerirea Dacie a fost sărbătoare în tot imperiul 123 de zile, cu aurul dacilor din Munții Apuseni. Dar spiritul moșilor și strămoșilor noștri se naște din tot și din toate, din ogor și din dor, din odor sau izvor. Și după două milenii opera de distrugere a tot ceea ce înseamnă spirit românesc continuă. Au stîlcit cuvîntul, ne-au furat veșmîntul și am spurcat pămîntul, cu materiile și mizeriile lor!

Religia, e doar o formă de control și de manipulare a maselor. Toate religiile îți spun să fii ascultător, să nu te abați din turmă, fiindcă știu măgarii mai bine decît tine ce să faci tu. Știu, dacă tu ești prost și nu știi! Te mînă și te adună în aceeași turmă cu toți, deși fiecare oiță e unicat, fiecare ar trebui să aibă drumul ei. De-a lungul istoriei și-au cam arătat fața toate religiile, în numele Domnului făcînd toate ororile posibile. Nu e nici una mai brează decît cealaltă, dacă vrea cineva dovezi i le pot aduce, din tot spectru.

Transilvania, ca cea mai bogată provincie a Daciei, a strîns în jurul ei pe toți bișnițarii și cămătarii lumii. Toate palatele din Europa sunt învelite cu aurul apusenilor. Dar noi trebuie să le ridicăm osanale că ne-au civilizat! Unirea cu Roma au înfăptuit-o un număr de episcopi, pentru bunăstarea lor. Fiindcă prin anii 1700 spiritul era distrus demult, era mîncat de materii, iar care mai cîrîia ceva era rapid redus la tăcere, tras pe roată sau ars pe rug. A fost o unire fără inimă, doar cu cap, pentru foloase materiale. Inima acestor locuri bate direct sus, nu spre răsărit sau apus!

Ca să fiu înțeles cît de cît, eu n-am nevoie de absolut nici o recunoaștere din partea nimănui, nici nu pot învăța pe nimeni nimic, îi pot face doar să gîndească. Fiecare are un cap și o inimă, fiecare e responsabil de alegerile lui, fiecare va plăti pentru acțiunile lui. Gîndiți cu mintea liberă, strecurați gîndul curat și coborîți-l în inimă la frămîntat, și apoi luați o decizie, nu cum sulfa vîntul.

Cum am spus, prin anii 1700 nu mai putem vorbi de libertatea spiritului în Ardeal, nici de o unire cu Roma la nivel de simțuri, fiindcă erau deja amorțite. Un număr de episcopi, cedînd presiunilor, au semnat unirea cu Roma, punînd anumite condiții ca să le fie mai ușor cu enoriașii. Familiile acestor episcopi au condus și influențat viața în Ardeal, timp de două sute și ceva de ani. Ei își permiteau și aveau acces la cele mai renumite școli pentru copii lor, aveau avantajele și privilegiile materiale ale vremii. Nici aici nu putem vorbi de spirit, de credință, ci doar manipulare și asuprire a omului de rînd, care nu putea părăsi condiția impusă, pururea veci. Soarta lor era pecetluită, tot așa cum era pecetluită soarta ʺintelectualilorʺ. Dacă tata a fost popă, la înhăruit și pe fiu și ginere, dacă a fost avocat la fel … și tot așa. Dar toate construcțiile, biserici, castele sau conace, s-au făcut pe spatele prostimii, bineînțeles, confiscînd tot ceea ce însemna materie, că doar era dreptul lor, nu? De unde și din ce și-au clădit averile?

Ei spun acum că au apărat românismul din Ardeal, că fără ei românii erau gata. Oare? Nu mai exista Năpradea și celelalte sate românești dacă nu era intelectualitatea greco-catolică? Cum am mai zis, nu spiritul și setimentele pur patriotice și românești i-au mînat în luptă, ci propriile lor interese, și dacă pe lîngă astea mai rămînea ceva dădeau și prostimii.

Biserica din Năpradea s-a construit pe vremea greco-catolicilor, dar oare pe spatele cui? Ei invocă dreptul juridic, tot materie pînă la urmă, dar dreptul moral, dreptul spiritual, nu este al moșilor și strămoșilor noștri, oare? Nu e a ortodoxilor, juridic, dar nu e nici a catolicilor, ci a satului. Bătrînii satului, așa cum sînt ei, ar trebui să se adune și să hotărască, așa cum hotărau cînd se înfrățeau pe vremuri de restriște, ce să facă. Fiindcă înainte sfatul bătrînilor era lege care trebuia respectată de toți. Așa ar trebui să fie și acum, nu să hotărască unul care habar nu are ce simte un părinte de-al nostru. Ei să se adune, să facă ce-or ști, să hotărască ce și cum.

Cam astea sînt după mine, în mare, părerile mele. Mai spun odată, că mie personal nu-mi trebuie nici un popă, că îl am pe Iisus, nu sînt nici cu unii nici cu alții, ci doar cu mine. Nu au dreptate nici unii nici alții, dînd biserica de la ortodoxi la catolici s-ar strîmba o nedreptate cu altă nedreptate și ar tulbura viața unui sat liniștit. Cum am mai zis, nu e vorba de credință, credința e ceva personal, intim, un lucru sacru dincolo de lupte și orgolii materiale.

M-am întins amu, cît o zi de post, că tăt scriu de vo două ore și îi de mărs la chef minten.

Dumnezo vă-mbucure!

Inteligență sau înțelepciune?

In antichitate, cei dotati cu inteligenta, se puneau sub conducerea unui mare preot, sfant in conduita lui si versat in cunostinte oculte si ale naturii. Acesta, timp de 20-30 de ani, ii povatuia pe discipoli, le descria si arata experimental tot ceea ce se refera la om si natura.

In tot acest timp discipolii erau tinuti in locuri retrase, in plina natura, feriti de influentele lumii, de gandurile ei josnice, de pornirile ei patimase. Somnul, alimentatia, baile si exercitiile fizice, antrenamentele mentale si rugaciunile, toate erau reprezentate si executate cu scrupulozitate. An de an, se dezvolta in ei vederea in lumea invizibila si auzul in lumea tacerii, a celor fara glas.

Cand discipolul dobandea aceste doua instrumente de cercetare a naturii, dincolo de materia tangibila si analizabila, marele initiat sau preot, incepea sa-i descrie lumea fizica si lumea hiperfizica. Ii facea cunoscuta matematica, biologia, chimia si rand pe rand, tot ce inconjoara pe om. O data intrat în stapanirea lor, trecea la studiul fortelor si materiilor superfizice, a materiilor eteriforme, a energiilor invizibile ochilor fizici. Cand, dupa ani de zile, isi insusea intreg acest domeniu,trecea la cunoasterea originii si a creatiei universurilor, a vietii si a tuturor fiintelor.

Din ziua cand a reusit sa-si infraneze simturile si dorintele, sa-si ordoneze gandurile, sa respinga influentele semenilor sai, el iesea in lume, devenind la randul sau un intelept.

In aceasta faza, initiatul poseda puteri deosebite, putea face ceea ce omul numeste „minuni”. El se ridica in aer, merge pe suprafata apei, sta in mijlocul flacarilor, se face invizibil, vindeca boli si facea o serie nesfarsita de fapte, pentru ca stie sa manuiasca toate materiile, cunoaste secretul legilor ce le guverneaza, realizand, asemenea unui mic creator, orice dorea. Un asemenea om era privit, cum ar fi privit si azi, ca un supraom, respectat de toti. De la acesti initiati si intelepti au ramas pana in zilele de azi ceea ce se mai cunoaste, ca traditie, despre lumea superfizica.

Rezolvarea problemelor civilizatiei actuale este intoarcerea spre valorile uitate sau pierdute ale omenirii, intoarcerea la INTELEPCIUNEA mosilor si stramosilor nostrii, intoarcerea la noi, la esenta noastra ca fiinta, intoarcerea la NATURA.

Domnia și ominia

Nu mă tăt domniți întʼatăta că nu-s așe de mare domn să mă rădicați în slăvile domnești, mai bine zîceți-mi țăran că-mi pare mai bine. emoticon smile

Numa să vă spui oarece ...

Cînd am gătat clasa a VIII-a în Năpradea, o fo de mărs la liceu, iar după tăte învîrtelile am ajuns la Cluj. Mama, cînd m-o trimăs la șcólă: ʺNe prăbălește-te și vorovește și tu mai domnește nu așe de țărănește, dacă tăt meri la oraș, să nu ne faci de tătă mninonea pʼacolo!ʺ .. ʺDa oare cum să mă știu io prăbăli să vorovăsc altăcum de cum m-ai învățat, că m-am mai pironit io și numa n-am putut nicicum?ʺ Mai făcém io antrenament de dîcțîe în față oglinzî, că mă visam Florin Piersic, să mă fac actor, să am acces și succes la fomei, cînd nu mă videu numa sfințî, da tăt dejaba că tăt țăran am rămas. Póte că așe mi-o fo scris, să nu-mi lăs graiu și mălaiu, cine ști.

Da ce să vă spui, mă frațîlor, că de-a bună sama nu m-am pironit defel să mă lăs de vorbele astea, cu tăte că ptiar țăran îmi zîceu, da mnie în loc să-mi fie ciudă îmi păre bine și le era ciudă le ei mai tare. Că videțî voi cum îi treaba, cuvintele n-au mai mare importanță decît cea pe care le-o acordăm noi! Și-acolo eram împărțîțî în două găști, orășenii și țăranii, civilizații și necioplițî, gălăgioșii și tăcuțî ... numa că atît cît erau de gălăgioși cînd nu eram p-aprópe, așe de liniște să așterne cînd mă aproptiem de ei, de nu să auză nici musca.

Și dacă tăt m-am apucat de vorovit haidaț să vă mai spui oarece ...

S-o nimerit să am o pretină, fată de mari domni din Cluj, la care am ajuns întʼo vizită odată .. că numa odată am ajuns și mi-o fo bugăt. Am intrat întʼo casă, cum n-a mai văzut țaranu de mine pînă atunci, cu camere înalte, mobilă din lemn masiv, stil regesc, cu tron, patefon, robinete aurite ... și era în ceielaltă iepocă, treaba asta. Mari boieri, cu servitóre, cu majordom, ce mai, viță mnierîie, nu ca mine ciuri-buri, că nu știem cum să fug de acolo. Da amu, dacă tăt ai intrat în horă, jócă văru, bagă mare su grumazu cetirii, să să mnire țîganii! emoticon smile

Fata să uita la mine numa un zîmbet, că vezi dómne, mă surprinde și mă prinde în mreje. M-o surprins, da nu în mreje.

Liniște, apare jupînu ... cu niște mîni de domnișóră, tăt aur, cu un halat de mătasă sclipticios, cu óteri pă vîrfu narilor, de să uita păstă ei .. ce mai, domn ca la carte ... póte că și cu carte. A venit servitórea cu o farfurioară cu ceva dulceață, sau gem, că nici nu m-am putut holba bine, așe eram de ocupat cu țînuta boieruli. La patefon, bîrîie amuce muzică, cred că simfonică, că populară de-a mé nu era sigur. Mă rădic și io în două labe, salut așe cum știem io mai bine și mai domnește, întinde mîna, i-o prind în laba mé, că l-am strîns on ptic să știe cine-i șefu, că așe să impun șefii, dint-o privire și o strînjere de labă ... emoticon smile Și începe interogatoriu ...

ʺDe unde ești?ʺ .. ʺDin Năpradea!ʺ ... ʺCu ce se ocupă părinții tăi?ʺ. Mă gînem io, în bostanu mneu, da cine beteșig ești tu ca să mă iei pă mine la cercări? Mă gînem la tăt felu de scenarii, cam ce s-ar puté întîmpla să să întîlnească bătrînu mneu cu dermile ăsta? Api, tare bine nu videm treaba asta, da nu știam cum să scap de acolo. Între timp o apărut și cucoana ... ce să mai? Mă gînem cum o duc io pă asta la budă după șură, pîn tină, să-i dau pănuși să să șteargă ... Nu-i de glumă, frațîlor, nu-i de rîs! emoticon smile

Cînd le-am spus cu ce să ocupă părințî mnei, că îs țărani, și să ocupă cu agricultura .. ʺCu ceeee?ʺ O întrebat scîrba ... Și atunci m-am ridicat fain frumos în pticióre, și le-am spus că tata și mama sînt în primul rînd OAMENI ... și le-am mulțămnit de ospitalitate, și nici nu știu cum am ajuns în parc, că căsoiu ăla era în Parcu Mare ... și nu mi-o mai trăbuit de atunci încolo nici o domnie, am rămas cu a mé ominie, pă care nu o dau pă tățî domni din lumea asta ...

De aceea v-am zîs că nu-s domn, că-s .. Dan.

Dumnezo vă deie bine!!

Albina

Aseară am prins un roi de albine, dar n-am mai avut vreme de poze, că tare o bîzîit ... :))

Am zis că o să scriu ceva legat de albine și civilizațiile vechi, de civilizația Cucuteni cu Soborul Zeităților, o civilizația naturală precum e civilizația albinelor, singurele ființe de pe Terra care nu distrug nimic, ci aduc doar beneficii. Se spune că dacă albinele ar dispărea de pe Pământ în 50 de ani ar dispărea și omenirea, dar dacă omenirea a dispărea, în 50 de ani Pământul ar fi refăcut.

Cine-i vinovatul, oare, de atâta nepăsare?

Albinele sunt insecte, incredibile, cu o viață socială complexă, singurele insecte din lume care produc hrană pentru om. Ele sunt esențiale pentru Natură, responsabile de polenizarea majorității plantelor, florilor și legumelor. Sunt singura specie de animale de pe Terra care aduce beneficii mediului fără a face rău altei specii, de plante sau animale.
Într-un stup locuiește o singură familie de albine, denumită roi, care este format din trei tipuri de albine: regina (matca), lucrătoarele și trântorii.

Regina trăiește între 3 și 5 ani, și este singura care depune ouă. Este hrănită doar cu lăptișor de matcă, o substanță produsă în capul albinelor lucrătoare, în cantități foarte mici. Într-o singura zi de vară, matca depune până la 2000 de ouă, de două ori greutatea ei, fiind perioada cea mai epuizantă pentru ea. De-a lungul anului, o matcă prolifică depune până la 200 000 de ouă.

Regina se poate împerechea cu până la 20 de trântori, pe durata a câtorva zile, acumulând sperma lor într-o formațiune numită spermatecă. Împerecherea are loc în zbor. Materialul seminal acumulat aici îi poate fi suficient toată durata vieții. Primii doi ani de viață ai reginei sunt și cei mai productivi. Matca comunică cu celelalte albine prin feromoni. Feromonii secretați de regină reprezintă amprenta olfactivă distinctă a fiecărui roi.

Ouăle fertilizate vor deveni albine lucrătoare, iar cele nefertilizate devin trântori. Matca poate doza numărul ouălor pe care le fertilizează. Albinele sunt haplodiploide: lucrătoarele provenite din ouă fertilizate au un set complet (dublu) de cromozomi, pe când masculii (trântorii) prezintă un singur set de cromozomi, ei provenind din ouă nefecundate.

Când stupul devine prea aglomerat, albinele decid să mai creeze o regină. Lucrătoarele construiesc un fagure cu 20 de celule hexagonale mai mari, adânci de 25 de mm. Aici regina va depune ouă fertilizate. Larvele-regină sunt hrănite de albine cu laptișor de matcă. La 9 zile, celulele cu larve sunt acoperie cu un strat de ceară.
Între timp regina veche împreună cu o parte din roi, părăsește stupul actual și pleacă în căutarea altuia, unde să înceapă o nouă colonie.

După 8 zile de la acoperirea cu ceară, prima regină tânăra iese din celulă. Ea poate să părăsească stupul împreuna cu o parte din roi, la fel ca mama ei, sau poate decide să rămână în stupul de baștină. În acest ultim caz, ea își va ucide surorile înțepând cu acul fiecare celula ce conține larve-regină.

Lucrătoarele știu când regina este pe moarte, deoarece aceasta nu mai degaja feromoni. Dacă regina moare prematur, fără să apuce să depună ouă de regină, albinele vor crea o nouă matcă din larvele deja existente, dacă acestea nu au mai mult de 3 zile. Personalitatea reginei determină personalitatea întregului roi.

Trântorii, sunt în număr de câteva sute într-un singur stup. Se pot asocia în grupuri ce pleacă în căutarea reginelor dornice de împerechere. După împerechere, mor. Se hrănesc cu polen și miere, produse și furnizate de albinele lucrătoare. Nu au ac cu care să înțepe.

S-aveți zi faină!

Bogăția lui Tinu

Dacă tăt îi vremea așe, să mai zîcem uarece, săʼntoarcem lumea pă dos, că gînesc căʼi mai frumos, dacă nu mai sănătos ...

Mă întorc tăt la vorbele li Gheorghe de la Die, tata li tata, adică tinu mneu, care fără de nici o șcólă dădé lecții la școlerii din școlile înalte. Am mai zîs io că o trăit tătă viața întʼo căsuță fără de corent, numa cu lompa cu fotoghin, și zîcé de noi, ăștia mai domni, că cu cît ne iluminăm pă dinafară cu atît ne întunecăm mai tare pă dinlontru. Pă atunci zîcém căʼi bolund moșu și nu tareʼl băgam în samă, da amu nu mai zîc hăpt așe, că după cum bag io de samă neʼam întunecat rău de tăt, ʺîntr-a veșniciei noapte pururea adâncăʺ. Nʼo fost hăpt bolund moșu, după cum să vede.

Io tăt stau și mă sămălesc, cum o putut arăta satul românesc mai demult, dacă merg proporțional iluminările exterioare cu întunericul interior, numa de cînd știu io, din vremea li tinu. Că io cred că nici nu ne trece prin cap aranjarea și organizarea societății de atunci, pe valori pe care materialismul de acum nici nu le poate percepe.

Nu demult, în Năpradea, nici nu era noțiunea de proprietate materială, toate erau comune, terenuri, păduri, animale, sculele de lucru, totul era al satului, al obștei, la un eveniment familiar participând întregul sat, că era bucurie sau tristețe. Iar acum iluzia proprietăților materiale ne întunecă mințile de tot, fiind în stare frate cu frate să se omoare pentru o mezdă de ogor.

Mai zicea tinu, ʺsă nu te încrezi și să crezi în nime, numa în bătrînul de sus!ʺ Pentru el nu exista politician, bancher, doctor, popă sau profesor, numai Dumnezeu, vorbele tuturor erau pale de vînt pentru el. Nu aștepta nici un ajutor de la nimeni, ci numai de la cel de sus. Unde sîntem și la faza asta față de el, sau de cei de atunci? Că ne luăm la bătaie, una-două, întrʼo campanie electorală pîntru doi nesimțiți. Să nu mai zîc de catolici cu ortodoxi, că nu știu care-s mai deștepți, ori de alticele, că sînt bugăte, har Domnului.

Bătrînu știa fără nici un televizor, radio sau internet mai multe despre viața asta decât bănuim noi, fiindcă avea legătura cu Natura, care îi dădea toate informațiile de care avea nevoie. Noi nu mai avem nevoie să ne punem mintea la contribuție, să găsim soluții pentru noi ca indivizi, ca ființe ale acestui Univers, interconectate cu tot, fiindcă ne-am transferat această capacitate tehnologiei și sistemelor. Au grijă sistemele de noi, singura noastră grijă rămîne să ne alegem conducătorii destoinici, să avem pe cine lăuda și înjura, și totul se rezolvă.

Omul ca individ dispare încet, se pierde în marea cenușie a tehnologiei, rămînînd doar o umbră vagă a moșilor noștri. Și tehnologia e pentru cei care controlează balanța, care pot cumpăni între gravitația minții și vibrația inimii, între GÂNDIRE ȘI IUBIRE, între dorință și voință. Nu-i bogat ăla care are bani, ci ăla care nu cheltuie, zicea tinu, iar el nu cheltuia, dar bogăția lui nu o dădea pe toată tehnologia din lume.

Doamne, dă și bine!

Catolicii și ortodoxii

Istoria ne spune că Imperiul Roman a cucerit o parte din Dacia, unde a stat în jur de 165 de ani (106-271 e.n). Tot istoria ne spune că romanii au civilizat poporul existent aici, din cele două contopiri rezultând poporul și limba română. Aici mi-au apărut mie primele întrebări, când m-am întrebat prima dată oare ce limbă voroveau locuitorii acestor meleaguri înaintea romanilor? Ei au venit cu un scop precis, nu acela de a ne ʺajuta, forma și civilizaʺ, fiindcă nimeni din lumea asta nu are acest interes, nici ʺcivilizatoriiʺ de azi, ci au venit să fure. Le-au trebuit în primul rând aurul dacilor, bogățiile apusenilor. Toate palatele Europei sunt suflate cu aurul românesc. 123 de zile a fost sărbătoare în tot Imperiul Roman, după cucerire. Au fost bucuroși, oare, că ne-au civilizat și format?

Năpradea, cum am mai spus, a rămas sub influența dacilor liberi. Era o cumunitate care dețineau pământul, animalele și sculele în comun, neexistând simțul proprietății. Majoritatea corinzilor, doinelor, baladelor, care circulă în zonă sunt cu păstori și plugari, cu coborârea și urcarea oilor la munte, înhumarea cu locul înhumării, cu bocetul măicuții bătrâne. Dar sunt și cu cereale sau flori, floare grâului, a vinului și a mirului, cu brazi și paltini, fagi și stejari. Se mai păstrează și acum diverse ritualuri, datini și obiceiuri. Toate erau pe atunci ritualuri de inițiere, de accedere în sferele mai înalte ale cunoașterii, de contopire cu Dumnezeu.

Credința lor era în nemurirea sufletului, totul pentru ei era însuflețit, cu suflete în diverse faze de evoluție, inclusiv iarba, pădurea sau munții. Își cereau iertare înclusiv firului ierbii, și animalului pe care îl sacrificau. Acest obicei se mai păstrează, de a cere iertare animalului pe care îl tai și de a-i face cruce cu propriul sânge cu cuțitul. Plângeau la naștere și râdeau la moarte, viața asta însemnând pentru ei doar o trecere, o pregătire pentru viața cealaltă. Asta era credința lor, Dumnezeu era prezent peste tot și în toate. Orice boală însemna un păcat, o îndepărtare de la legile divine, o scăpare de sub controlul sufletului a trupului, păcat pe care tot tu trebuia să-l îndrepți. "Nu poți vindeca trupul fără să vindeci sufletul."

Influența Romei în Ardeal odată cu retragerea romanilor, în anul 271, slăbește, și nu știu dacă mai putem vorbi de vreo influența majoră până la invazia ungurilor, continuatorii loiali ai politicii duse de Roma. Imperiul Roman și-a continuat politica civilizatoare în Ardeal prin Biserica Catolică. Eu știu că atunci când s-a despărțit Imperiul Roman în răsărit și apus s-au despărțit și cele două biserici, răsăriteană sau ortodocsă și apuseană sau catolică, Ardealul rămânând sub influența răsăritului, cu toți românii, Roma scăpând din mână porumbelul.

A revenit odată cu invazia ungurilor, sprijiniți de Roma, cu începutul ʺcivilizăriiʺ maghiare în Ardeal. În Năpradea au stat ungurii 1000 de ani, nu o sută și ceva cât au stat romanii în Ardeal și nu s-a prins de năpradeni civilizația lor. Ba dacă te uiți la originea cuvintelor provin cele ungurești din cele românești. Majoritatea ardelenilor au rămas sub influența bisericii din răsărit, a ortodocșilor, până în jurul anului 1700, când un număr de 38 de protopopi din Ardeal au semnat unirea cu Roma, născând un avorton, greco-catolicismul, care nu e nici cal nici măgar, nici catolică, nici ortodoxă.

De aia am rugat o prezentare oficială a greco-catolicismului, fiindcă eu așa știu. Dacă s-a separat din Biserica Ortodoxă, atunci sunt ortodocși, dacă s-au rupt din Roma atunci sunt catolici. S-au rupt sau s-au unit, ce-au făcut? Eu asta am întrebat, dar se flutură doar adevărul istoric. Care e ăla? Fiindcă adevărul năpradenilor e că ei au fost de mii de ani tot aici, nu a deranjat pe nimeni, și-au văzut liniștiți de viața lor, până au venit ʺcivilizatoriiʺ și au deformat o civilizație formată pe valori morale, spirituale, au bălăcărit spiritul acestor locuri în troaca materiei, a mizeriei.

ʺCivilizareaʺ a continuat după 1700 cu iluminarea de la Roma, prin cele 38 de familii cu urmașii lor. S-a impus și în Năpradea preot greco-catolic. Nu poate fi vorba de nici o unire de suflet de jos în sus, fiindcă nu avea de unde să știe țăranul de astea, nu avea treaba asta, cum nu o are nici acum. Asta a fost treaba popilor cum e și acum. Credința a rămas aceeași pentru năpradeni, dar s-a modificat adevărul istoric. Impunere forțată a fost în Năpradea și greco-catolicismul în anii 1700, și ortodoxismul în 1948.

Eu de aia am întrebat, e corectă o îndreptare a unei nedreptăți cu o altă nedreptate? Dar văd că se vântură una-ntruna origini strămoșești, adevăr istoric, fără să fie prezentate clar, negru pe alb, să le vedem și noi. Nu trebuie să se simtă nimeni jignit, am exprimat doar un ADEVĂR. Binele pe care l-a făcut Roma de-a lungul timpului a fost bine doar pentru o samă, pentru câteva familii ʺcivilizatoareʺ, dar pentru majoritatea a fost și este un dezastru moral și spiritual. Dar, în avântul lor civilizator, un lucru n-au învățat, că spiritul e nemuritor, și renaște din propria cenușă. Ăștia sunt DACII!!

Pretinsul ajutor cu formarea și civilizarea a fost doar masca hoției, debandadei și deformării acestui popor de câteva mii de ani și continuă cu succes și azi, într-o societate dezumanizată și robotizată, a minciunii și mizeriilor de tot felul. Peste tot sunt doar interese materiale, ascunse sub diverse măști, ale științei, politicii, religiei, etc., peste tot e putregai material. Ăsta e adevărul meu, nu trebuie să mă creadă nimeni, dar să se uite și să se creadă pe el. Să vadă cine a fost și ce-a ajuns și apoi să se gândească încotro să o apuce, spre est, vest, jos sau sus. Fiecare e liber să aleagă și fiecare răspunde de alegerile lui, cel puțin în fața lui, fiindcă de el oricât ar fugi și s-ar ascunde tot se află într-o zi. Chiar dacă în ultima.

Ajute-vă Domnul!!
(Dacă tot vorbim de salut tradițional în Năpradea, astea sunt, eu pe astea le știu)

De ce țiʼe frică nu scapi!

ʺDe ce țiʼe frică nu scapi!ʺ

Vreau să vorovim despre frică, (că era să scriu ʺvréu să vorovim de fricăʺ, că defapt tómna așe să zîce în Năpradea). Nu apar diftongii ăștia ʺeaʺ, ʺoaʺ, care îndulcesc cuvintele, apare numai o singură vocală mai accentuată, ʺéʺ și ʺóʺ. Pentru cine nu e de aici cred că e mai dificil să înțeleagă ce vorovesc io, că nʼam semnele și mijloacele să scriu hăpt așe cum să grăié, că graiu ăsta să grăié și să horé nu să fircălé. Amu domnii or ierta, cʼașeʼs țăranii aieștia, mai din topor, mai necioplițî, nu putem fi tăț domni cioplițî. emoticon smile

ʺGheorgheʺ e ʺdeordeʺ, iar ʺvieʺ e ʺdieʺ, și multe cuvinte îs scurtate, ʺgîneștiʺ că nʼo avut vreme să vorovască unaʼntruna ca amu. Iar că scriu cu ʺîʺ în loc de ʺâʺ, scriu că așé sʼo scris, că țîțîna nu póte țâțâi numa așe cum țîțîie, invers îi tataie, țăcăne în loc să țîțîie și scîrțîie ca țîța la mamaie. În primul rînd fonetic nu să argumentează decizia care iʼo mînat în luptă pe domnii academicieni să facă treaba asta. Dar cine să preceapă graiu sacru, că trăbă sîmțuri, trăbă inimă să sîmțască vibrațiile acestui neam, de dincolo de cuvinte, din lucruri sfinte.

Lʼam întrebat pă Tinu, pă ʺDeorde de la dieʺ, di ce după mine să dau cînii să mă muște iar după el nu? ʺCă te temi de ei, deʼaceia să dau!ʺ .. ʺDa dumneta nu te temi?ʺ .. ʺIo nu mă tem, că pă mine nu mă mușcă!ʺ ... emoticon smilePă bătrînu nu numa că nuʼl mușcau cînii, da nuʼl mușcau nici luptii și nici celelalte sălbăticiuni.

ʺMîncateʼar luptii!ʺ Deci, dacă nu țî frică de ei nu te mînîncă, dacă țî frică ești gata, că di ce țî frică nu scapi. Bătrînu tăt așe de liniștit și fără frică umbla în pădure, printre sălbăticiuni, că pă atunci erau și urși pîn zonă. Pîntu mulți póte păré de domeniul basmelor ca un om să să înțăleagă cu luptii, da așe să înțălege Deorde de la die, era lideru lor. Și uitațiʼvă numa la un schimnic din munți, care cobóră în sat, să vedeți că și cînii îl cunosc șiʼl recunosc. Animalele simt și te simt așe cum ești, și nu le plac fricoșii și gălăgioșii, îi atacă.

Dar ce e frica pînă la urmă?

Frica îi a draculi, nu a li Dumnezău. Michiduță o băgat și bagă frica în noi, începînd de pe la 4-5 ani. Ne formează după chipul și asemănarea lui, ne deformează de la esența noastră, de la ʺchipul și asemănarea Lui Dumnezeuʺ. Nichipercea ăsta sau Lucifer cum îi mai zîce, e purtător de lumină, pe cînd Cristos este Lumina cea neapusă, Lumina Lumii, esența noastră divină ce vibrează în inimă. Scaraoschi sʼo instalat în lumea noastră externă, a pus stăpînire pe simțurile noastre și ne comandă prin butonul fricii.

Frică de ziua de mîine, de pensie, salar, copii, de ratele la bănci, de boli, și toate cele, frică de mórte ... de tot și de tóte. ʺE interesant de trăit oriunde și oricîndʺ, zîce tinu, bătrînu, fiindcă totul e o minune, fiecare clipă are eternitatea ei, pentru unii visul, pentru alții scrisul. Cine ne învață în ziua de azi ceea ce știau bătrînii neʼînvățați de nimeni? Să nuʼți fie frică de nimeni și de nimic, fiindcă de ce țiʼe frică nu scapi!

Ba nu, că greșesc și io, ʺteme-te de Dumnezeu!ʺ .. dar cum Dumnezeu e Iubire, dacă vă temeți de El nu o să scăpați veci de IUBIRE ... de FERICIRE ... de NEMURIRE ...

Doamne ajută!!

Unchiu Ion

Să vă povestesc ceva de unchiu Ion, frate cu tata mai mare cu 4 ani ca el, tata are 83 de ani, unchiu Ion 87, mai au o soră de 89 de ani, și un frate mai mic. Alte două surori s-au dus, pe hore de fus ...

Anul trecut a murit Tina, mama li mama, la 93 de ani, iar de la groapă am venit cu unchiu Ion pînă acasă la el, și de acolo până la pomană.

Pe drum l-am întrebat: ʺCum ești unchiule?ʺ ... ʺcum îs așé îs, nu mă vaiet de nimnică, că n-ai di ce te văieta nici lăuda, că amîndouă îs ale tale!ʺ

Io vreau să zic aici diferența dintre tăcerea generației 80-90 de ani, față de gălăgia văicărelilor generațiilor mai tinere, legat de boli și suferință. Durerea aia e a noastră, nu o putem da nimănui, degeaba ne văietăm cu ea, e un lucru intim, precum e plăcerea, fiindcă dacă n-ar fi durerea n-ar fi nici plăcerea. Cine ne împiedică să avem demnitatea moșilor noștri? Poate chiar cei pe care îi alegem, că au ajuns în țara asta să fie pensionați de boală cei sănătoși și să muncească betejii ...

Nici nu-mi vine să mă gândesc la înaintașii noștri, unde au fost ei cu demnitatea față de noi. Să nu mai zic că, încă, în Năpradea, mătura sau bota în ușă, e lacătul divin.

Am mai zis io, că din scociorârile mele prin trecut, am dat de o lume mult superioară spiritual față de cea de acum. Vorbesc aici de valori spirituale ca: individ, familie, comunitate, neam și țară. Erau oameni dintr-o bucată, cu principii solide, pentru care ei ca indivizi contau prea puțin față de dragostea de țară, sat sau familie.

ʺNici jandaru nu-i de fier să nu prindă brișca-n el ...ʺ ... nu aveau treaba nimănui, dar nici pe ei să nu-i deranjeze nimeni. Formele de înfrățire, fârtați, care au ajuns până aproape de zilele noastre, le dădeau dreptul de a-și hotărî singuri destinul, dar nici nu tare avea curajul nimeni să hotărască în locul lor. Au trecut peste ei istorii, două războaie în secolul trecut, comunismul, secetă, vânturi și ploi, iar ei au rămas tot în picioare.

Mai zicea Tinu de la Vie, că ʺdóră nu te-o pus nime să te betejești, la cine să te văicărești, fă bine și te tomnește dacă te-ai strîcat, o dacă nu, taci batăr din gură!ʺ. Mai demult, boala era un păcat, o încălcare a legilor divine, o îndepărtare de la legilor Naturii. Tot așa cum te-ai îmbolnăvit, tot așa trebuia să te vindeci, schimbând alegerile și îndreptând păcatul, fără ca să te vaieți la nimeni, fiindcă nu știi că pe ăla la care te vaieți nu-l doare mai tare tăcerea decât pe tine larma.

Și unchiu Ion e din același aluat, că dóră e de-a lui Gheorghe de la Vie și el, are demnitatea moșilor și strămoșilor lui, aceea de a sta drepți în fața vieții, a sorții sau a morții.

Să trăiești, unchiule, mia de ani!!

Politica

Să vedem cum stăm la politică ... emoticon smile

Merem mai departe cu gîndurile, să le sucim mai tare că gînești că nu-s bugăt de sucite. Ori să le desucim și descîlcim.

Tot așe cum nu există poeți, numai poezie, nu există nici politicieni, numai politică. Un politician adevărat ar cunoaște politica guvernării acestui univers iar proiectele lui politice le-ar adapta la proiectantul șef. Cum creația acestei lumi a fost cîndva, iar de atunci noi sîntem în recreație, tot așa și legile guvernării au fost decretate odată cu creația. Proiectele noastre politice sînt doar abateri de la legile universului, falsuri într-o lume tot mai decăzută spre cloaca mizeriei materiale.

Am invitat aici și politicieni, dar majoritatea văd că s-au retras ocupați cu treburile țării. Oricum eu nu-mi fac probleme, că pentru mine nu există ca politicieni. emoticon smile

A fi politician înseamnă să înțelegi măcar legile de bază ale guvernării universului, să înțelegi lumea asta dincolo de aparențe, în profunzimea ei, nu să fii ca frunza-n vînt, fără discernămînt. Politicianul care se declară ʺconvinsʺ că e numai de stînga, sau numai de dreapta, e din start un handicapat, adică fără cap. Că sîntem noi handicapați de la creație, adică ori sîntem bărbați, ori femei, lăsîndu-ne nouă libertatea de a termina creația, de a ne reîntregi în UNU, dar nicidecum să ne îndepărtăm mai tare, să ne mai despărțim noi cum facem de cîteva mii de ani.

Un politician complet e jumătate de stînga, jumătate de dreapta, alternînd într-un echilibru dinamic, cum alternează ziua cu noapte. Chestia e că așa sîntem, dar nu conștientizăm asta din lipsă de materie cenușie, avem numai neagră, întunecată, într-a veșniciei noapte. emoticon smile

Dar din inconștiența asta ni se trag multe ponoase, propagîndu-se de sus pînă la cel mai de jos nivel, ajungînd să ne conducă un deț de vodcă și două sarmale. De fapt noi sîntem conduși acuma de către bănci și multinaționale, România nu mai e demult a românilor.

De guvernările înțelepților antichității noi sîntem ca de la cer la pămînt, dar am putea începe să conștientizăm măcar că drumul pe care mergem nu e bun, că sîntem într-o înfundătură. Soluția care ar fi și în politică ar fi copierea și implementarea legilor universului, dualitatea creației, două partide, unul de stînga și celălalt de dreapta, și gata. Nu alte proiecte politice, alte partide cu aceeași măscărici, aceeași Mărie cu altă pălărie, cum sîntem prinși acum. Proiectele sînt făcute toate, trebuie doar implementate de către OAMENI, nu maimuțe.

E vreun politician pe aici? Ori stau la coadă la DANA tăți?

Limbric avortat

Am avut asară o discuție c-on limbric avortat, care s-o băgat în samă fără să-l întrebe nime de sănătate, să-mi spună că io vorovesc ca on oligofren încercînd să imit, prost, on grai local. Să mă întrebe dacă-s cumva poet patetic, scriitor de vagóne sau mă pricep numa la statusuri retardate, că la celelalte sînt la limita dintre acultural și analfabet. O țîné una-ntruna cu ʺpapistașiiʺ, care m-o civilizat și m-o alfabetizat, daʼ pă dinlontru îs gol, poet fórte prost, fără har și am treabă cu ei că m-o pus să mă spăl de două ori pă zî, că altfel mă spălam de două ori pă an. emoticon smile

Póte că nici nu trăbuie să-l bag în samă și să-i răspund la măscăriciu ăsta, dar pînă la urmă le-am răspuns tuturor acelora care gînesc ca el, că dóră din carne și ciónte îs și io. După tăte laudele care mi le-o adresat am început și io să-l rădic în slăvi cu papionu și cu móca retardată care vorovește sîngură ce hram pórtă. Amu nu poci io să scriu așe cum trăbă, c-o avut grijă de asta marii civilizatori, că graiu ăsta nu să scrie, că să grăiește și horește așe cum îl grăieu pă vremuri dacii. Și mai scriu aici pîntru țopîrlani care gînesc ca el și-și farsă lăturile pă flit fără să le stórcă on ptic. Io v-am mai spus vouă, că-n numele meu stă scrisă omenia, da îi și mînia și cum poci țuca așe poci și fuljera. emoticon smile

Ca să fiu clar de la bun-nceput, io nu-s nici scriitor, nici poet, nici domn, nici țăran, cu tăte că mi-ar face cinste să fiu țăran. Dar am sînje de țăran în instalație, care o mai păstrat ceva ce vine dedemult, de cîndva, de cînd făcé plopu pere și rătita micșunele, că de n-ar hi fóstă nu să poveste. N-am nevoie să mă aprecieze și să mă laude nime, că n-am ce face cu ele, dar n-am nevoie nici să să baje nime în samă dacă nu ști ce vorovăsc aici. Care ptiar nu-nchepe și-l mînîncă ptielea, l-oi scărtina și l-oi chefeli, iară de nu i-a trece l-oi corenta, dacă nici așe nu joiesc cu el, atunci, l-oi fuljera. Deci, atenție mare cei vizați!

Pîntru mine nici romanii, nici ungurii, nici nemții sau rușii, nime din lumea asta, nici europenii amu, nu au avut și nu au nici un interes ca să ne civilizeze pă noi. Tot ce a fost ascuns sub masca civilizării a fost ca să le ascundă lor furturile și matrapazlîcurile care le-o făcut p-aici. Cum am mai spus, fură tăți de cîteva mii de ani din țara asta, și încă mai este de furat, că de aia se învîrtesc și amu tăți pă lîngă ea ca muștele pîngă rahat. Binele pă care să laudă că l-au făcut și l-au făcut lor, pîntru noi a fost și este cel mai mare rău din istoria acestor locuri. Au otrăvit izvoarele și apele, pămîntul și aerul, și au potolit focul dragostei, cinstea și omenia care erau cîndva aici.

O societate curată, clădită pe principiile sănătoase ale naturii, ale firii și ale lui Dumnezeu, cu vorbă aleasă, cu toate făcute cu un rost, pe principii materiale și spirituale echilibrate, într-un echilibru dinamic, așa cum e toată creația asta, au adus-o în ultimul stadiu al degradării umane. Asta a adus civilizația, așa zisă materială, a vestului, începută cu Imperiul Roman și continuată sub masca catolicismului papal. A adus o societate pură și limpede ca cristalul în groapa mizeriei, dezbrăcîndu-ne de hainele noastre naturale, cu care erau îmbrăcați și zeii, în schimbul plasticului și al chimicului, cu toate simțurile atrofiate și afumate în fumul prostiei.

Și pe ăștia, noi, trebuie să-i ridicăm în slăvi, să le înălțăm ode și imnuri pentru că ne-au coborît din tărîmul zeilor în gaura neagră a istoriei? Cu ce-i mai bun Traian ca Stalin ca să-i cîntăm imnu? Că ne-a jefuit și schilodit o istorie străveche, pe care nu o are nici un popor dîn lumea asta, că ne-a furat cuvîntul, veșmîntul și a spurcat pămîntul? Să ia aminte toate javrele de academicieni, politicieni sau alte șlahte de maimuțoi care nu se simt români, ci tot felul de corcituri, să se ducă acolo unde se simt, atîta timp cît mănîncă și respiră aer românesc să fie români. Asta nu poate fi decît neșimțire curată să mănînci românește dar să caci nemțește, rusește sau ungurește. Să ia aminte cei vizați, că aici nu mai vorovesc diplomele lu tata sau harul nănașului.

Poporul român are o vină mare, că este singurul popor din Europa care, mai, trăieşte acolo unde s-a născut, iar occidentul, cu toată masca făţărniciei meschine, ar trebui să-şi ceară scuze, şi o să-şi ceară până la urmă, opincii româneşti şi firului ierbii, plaiului din rai şi sacrului grai, să pupe florile iei din durerea României.

Eu îs Dac! – fără roman …
Tu poţi să fii ce vei fi fost,
mârlan roman sau neam mai prost,
să te consideri cum vei vrea sau ce vei crede,
dacă de auzit n-auzi
şi nu vezi ceea ce se vede.
Nu vezi că-n jalea lui cuvântul
frământă cerul şi pământul,
n-auzi cum zac în glie-ai tăi
răpuşi de şleahte de mişei
ce s-au crezut cristoşi şi zei,
sau chiar mai mult şi dumnezei.
Nu simţi durerea suferinţii
ce-o strigă din străfunduri sacre
şi moşii noştri şi părinţii,
ce-o scaldă Marea Neagră-n lacrimi,
gemând, plângând, de grele patimi.

Ascultă străine, ascultă-mă bine!

În casă la mine ţi-am dat tot ce-am avut,
şi pâine şi sare şi laptele cald muls în şuştare,
ţi-am dat de băut în cană de lut şi vin şi licoare
şi dulcele must înspumat în ulcioare.
Ţi-am dat pită şi slană
cu ceapă zdrobdită cu pumnu-n prosop,
de pomană,
ţi-am scos şi ţi-am pus curat aşternut
în strujacul cu paie,
cu pături ţesute din lână de oaie.
La mine colindă şi talpa din tindă
şi lompa agăţată în cuiul din grindă,
colindă străbună, colindă bătrână,
cu flacăra veghii păstrată-n oglindă,
cu slove grăite de maica ce-ajună
închise în haine secrete de humă.
Colindă cu lerul ce-şi plânge misterul
de tremură cerul şi frige şi gerul,
şi-aude străbunul că vine Crăciunul
şi vede surghiunul impus de străinul
mai greu ca pelinul.

Ascultă străine, ascultă-mă bine!

În numele meu n-are loc viclenia,
în numele meu e topită
în lacrimi de sânge omenia ...
dar tu seama ţine, străine!
În numele meu,
înflorit cum e ia,
are loc si MÂNIA!!!

Din alte timpuri

Din alte timpuri, în aceste locuri ...

După cum am mai zis, găsim urme de civilizație pe aceste locuri de acum 12.000 ani, picturile rupestre de la Cuciulat, nu măzgălite cu nu știu ce mninonii, ci arse în structura atomică, cu o tehnologie deloc sălbatică.

Cultura Cucuteni, de acum 7-8 mii de ani, o societate matriarhală organizată după principiile solide ale Naturii, cu cultul zeiței-mamă, ca în cazul unei familii de albine, cu controlul genetic al urmașilor, cu obiceiuri și tradiții care nouă ne scapă.

Mai tîrziu, în perioada vechilor daci, găsim același matriarhat cu cultul focului organizat de regina Hestia și Bendis, cu amazoanele războinice. Urme ale acestor ritualuri, din cultul Soarelui și focului, se mai găsesc și azi, pe la stînele montane sau pe porțile și bisericile de lemn maramureșene.

Io vorovesc doar de aceste locuri, legături din mai multe ramuri, care indică o societate clădită pe principiile sănătoase ale Naturii. Dacă ne uităm la figurile statuilor cu daci, împrăștiate în toată lumea, mai găsim și azi, în aceste locuri, aceste priviri și fizionomii cioplite cu dalta înțelepciunii, cu cușma în cap și mîinile împreunate, cu vorba scurtă și aleasă, cu bunul simț și credința naturală revărsate din ei.

Găsim tot din istorie că dacii au fost neînfricați în lupte, fără frică de moarte, crezînd în nemurirea sufletului. Plîngeau la naștere și rîdeau la moarte și de moarte, obiceiuri care se mai păstrează și azi, cu toate încercările de a șterge de tot o origine divină.

Gravitația materială în care am decăzut, din vibrațiile spirituale, nu ne permite să percepem senzațiile și trăirile moșilor și strămoșilor noștri. Acorduri vagi mai recepționează arta, fără posibilitatea de a schimba ceva din această decădere.

Găsim ocupațiile de bază ale oamenilor primordialității, păstori și plugari, cu colinzile, doinele, baladele și limba vorovită, legate de ele. Acest grai sacru, pe care-l grăia bătrînul dacu, nu a avut cine să ne învețe, fiindcă nimeni din partea asta a lumii nu au avut ca ocupații de bază creșterea animalelor și agricultura. Balada Miorița se spune că s-a născut pe aceste locuri. Marii civilizatori sînt de fapt marii jefuitori.

Omule, cunoaște-te pe tine însuți, sau ca să-ți vindeci trupul trebuie să-ți vindeci sufletul, ziceau bătrînii mai demult. Fiecare boală era un păcat, o îndepărtare de la legile Naturii, de la Dumnezeu, iar așa cum te-ai îmbolnăvit tot așa trebuia să te vindeci, schimbîndu-ți alegerile, îndreptîndu-ți păcatele. Cine nu se putea controla pe el însuși, cine era subjugat viciilor materiale iar sufletul și-l scălda în mocirla patimilor, era eliminat din societate. Ei n-aveau nevoie de boschetari, așa cum albinele n-au nevoie de trîntori iarna. Îi rabdă ce-i rabdă, dar, pînă la urmă, la revedere tura asta, ne vedem cealaltă ...

Adevărații lideri se impun nu se aleg, așa cum se impune liderul într-o haită sau liderul la danț. El este recunoscut de către toți membrii comunității. Așa se impuneau și la daci preoții, care erau și doctori și judecători, într-un cuvînt, înțelepți. Comunitățile pe vremea aia erau conduse de către înțelepți, cu înțelepciune, rațiune plus iubire.

Mai tîrziu, pînă aproape de zilele noastre, găsim Sfatul Bătrînilor, sau Sfatul Înțelepților, care hotărau soarta întregii comunități, hotărîrile lor fiind legi pentru restul. Erau conduși de regulile morale ale bunului simț și ale strămoșilor lor, de credința în bătrînul de sus și cinstea și onestitatea caracteristice bătrînilor noștri.

Astea nu sînt basme, sînt realități ale acestor locuri, unde au intrat cu forța marii civilizatori să impună legile debandadei și manelismului, să deformeze o limbă și un popor coborîtor din zei.

Doamne ajută!

Cetatea lui Pintea

Cel mai vechi monument istoric gotic din Ardeal ar putea fi o biserică benedictină din Sălaj

Ruinele unei biserici gotice situate într-o pădure de pe o culme din apropierea localității Cheud ar putea reprezenta, în opinia unui arheolog de Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău, urmele celei mai vechi construcții în stil gotic din Ardeal, edificată, probabil, de către meșteri germani în jurul anului 1200.

Ascunsă de o pădure deasă, fosta biserică din care astăzi mai dăinuie doar câteva ziduri groase de piatră este puțin cunoscută și aproape deloc menționată în documentele vremii, fiind în general confundată, chiar de către unii istorici, cu o cetate medievală ridicată ulterior pe aceeași culme de deal.

Puținii romantici ai vremurilor noastre au nevoie uneori de un respiro, au nevoie de legendele trecutului pentru a-și hrăni mintea și sufletul de la izvorul unor vremuri în care cavalerii se luptau pentru scopuri nobile. Pe urme de legendă am plecat, într-o caniculară zi de august, alături de arheologul Dan Culic, către ruinele unei misterioase mănăstiri (sau biserici) benedictine despre care documentele vremii spun puține.

Lângă micuța localitate Cheud, la buza dealului se află, de vreo 800 de ani, așezământul monahal pe care chiar și unii localnici, alături de istorici cu renume, îl confundă cu Cetatea Aurită sau Cetatea Pintii (haiducul Pintea Viteazul) — o construcție medievală ce a existat în zonă, însă a fost construită mult mai târziu, câteva sute de metri mai sus de biserică.

"Există surse documentare care spun că, până în secolul al XVII-lea, pe aici se tranzita sarea. De la Ocna Dejului se extrăgea sarea era transportată, între anumite intervale ale anului, cu pluta, când Someșul era umflat de ploi sau de topirea zăpezilor, punctul de vamă fiind aici. Nu există niciun document care să facă direct referire la o ruină, la o biserică. Nu știm nimic. Mulți au confundat-o cu Cetatea Pintii, dar cetatea este, de fapt, în vârful dealului", povestește Dan Culic, care continuă: "Documentele, în Evul Mediu, pomenesc că după marea invazie a tătarilor, anumiți nobili au uzurpat drepturile mănăstirii Sfântul Benedict de aici, de a încasa vama. Adică au venit nobilii cu o hârtie că e dreptul lor. Mănăstirea principală era pe râul Gral, în fosta republică Cehoslovacia și ei aveau drept de vamă aici. Astea ar fi primele informații scrise despre acea ruină. După o vreme au făcut și fortificația. Ce spun eu acum sunt presupuneri, pentru că nu avem date certe. Au fost făcute săpături în anii 89-90, de către Muzeul Militar, însă n-au publicat mai nimic".

În sutele de ani de când a fost abandonată, zidurile groase ale clădirii s-au împletit pur și simplu cu arborii, într-o armonie ciudată.

Dan Clic se simte dator cu câteva explicații: "De multe ori, în cam tot ce s-a scris până acum, și în publicațiile de specialitate, ruinele acestea sunt confundate cu cetatea din vârful dealului, pentru simplul motiv că majoritatea specialiștilor nu au venit până aici, să vadă despre ce a vorba ci au preluat informații de alții, care fac confuzii.

Nu poate fi vorba de o cetate. Este vorba de o biserică ce o putem lega cu dreptul de vamă a unei mănăstiri benedictine, care nu era aici, ci în Slovacia de astăzi, dacă nu mă înșel, dar avea drept de vamă aici, pe râul Someș, drept de vamă a sării, care era extrasă de la Ocna Dejului și transportată cu pluta spre Satu Mare și de acolo către zona Tokaj, din Ungaria. Sarea era foarte importantă pentru că păstra nealterată carnea, fiind folosită și pentru turme. Planimetria este oarecum deosebită față de restul bisericilor de rit apusean, "catolic" să spun așa, deoarece nu putem vorbi de catolici în secolele XII-XIII. De obicei, o biserică are cor, sau altar, în care se află masa altarului, în care intră numai preoții, și nava, în stau enoriașii. Aici poate fi vorba de un cor extrem de lung, cu o planimetrie rectangulară și, aparent, o navă. Dar eu cred că nu e vorba de o navă, ci de un turn clopotniță impozant, pentru că nu are bolți, iar intrarea e foarte îngustă — are un metru lățime.

La intrare se poate vedea încă o inscripție a meșterului pietrar, un M și un N. Se mai văd colțurile de la ancadramente din piatră ale ferestrelor și contraforții, folosiți la susținerea bolților. Alături de zona altarului, destul de lungă, în care intrau numai preții sau călugării, este sacristia, în care se păstrează, de obicei, vesela litugică. Cronologic, ca să-i dăm o vechime acestui monument, aș risca să spun — am să scriu despre asta în curând — că este vorba de secolul XIII. (...)

O biserică ce nu are referiri documentare în mod direct. Se spune că acea mănăstire avea drept de a impune vamă. Eu presupun că acei călugări s-au stabilit aici și au făcut un mic lăcaș de cult. Având bani, și-au permis asta. Drepturile acestei biserici au fost uzurpate, după cum ne spun documentele, de către nobilii laici".

Originar din Jibou, o localitatea aflată în apropiere, arheologul este legat și sufletește de aceste meleaguri, un motiv în plus pentru a încerca să afle mai multe despre aceste ruine, cercetate în urmă cu mai bine de 20 de ani de un istoric militar din Baia Mare, foarte rezervat în a face public rezultatele investigațiilor. Totuși, Dan Culic a reușit să recupereze de la muzeul din Baia Mare o piesă ce ar putea fi "cheia" secretului acestei biserici. Este vorba de un capitel menționat și în alte scrieri, ce ar putea fi dovada principală a vechimii monumentului.

"Petri Mor (scriitor maghiar ce a trit ăn Sălaj n.r) și, mai târziu, Virgil Vătășanu (arhitect n.r.), vorbesc despre un capitel cu frunze de stejar și spun că asta ar putea fi un gotic timpuriu, adică secolul al XII-lea. Eu trebuie să vorbesc cu un geolog și să fac niște analize ca să fiu sigur de asta. Este piatră profilată, piatră lucrată. Există analogii foarte clare a acelui capitel adus de la Baia Mare, care mă fac să împing datarea în secolul XIII. Asta înseamnă că este un gotic timpuriu, poate că mai vechi decât cel de la Cârța (așezământ monahal cistercian datând de la începutul secolului XIII). Din Ardealul de azi, poate ar fi cel mai vechi, dar încă o să mai citesc și o să mai caut", spune arheologul.

De fapt, Culic are deja câteva indicii, un capitel identic existând în Germania, dar nu a reușit să obțină toate datele despre el. Arheologul este optimist, sperând ca în Germania să poată găsi mai multe informații și, de ce nu, chiar numele și perioda în care a trăit misteriosul meșter M.N. Până atunci însă, admirăm pe unul din pereții rămași în picioare fragmente dintr-o frunză de stejar, cioplită în piatră, detaliu ce se regăsește și pe capitelul amintit.

Incursiunea în trecut nu se oprește aici. "Spre deosebire de biserică, fortificația este menționată în documentele scrise și are și nume: Aranyas sau Cetatea Aurită. Primele mențiuni documentare sunt din secolul al XIV-lei, când probabil a fost realizată. Deci biserica este mai veche decât fortificația. Nu știm dacă a fost construită de rege sau e o inițiativă nobiliară. Știm numai că a fost în posesia familiei Dragfy, care erau urmașii Drăgoșeștilor din Maramureș iar mai târziu în posesia familiei Jakch, care aveau sediul la Coșeiu, tot în județul Sălaj.

Fortificația are o planimetrie foarte interesantă. Văzută de sus are forma unei migdale. Accesul se făcea pe un platou dinspre est, iar latura scurtă, estică, a platoului are un singur șanț cu un val, care continuă până pe latura de vest, spre Someș, unde există un val și șanț dublu. Cred că cetatea avea rolul de a supraveghea defileul Țicăului. În Evul Mediu, fiind o zonă tranzitată, probabil că nobilii au uzurpat dreptul călugărilor de a pune vamă, un venit important, și au făcut aici o fortificație. Nu știm ce se întâmplă mai târziu", spune arheologul. Explicațiile sunt doar teoretice, pentru că pe teren abia se mai văd valurile de pământ ce apărau cetatea. Realizată la vremea respectivă din lemn și pământ, ea a rezistat vremurilor doar prin mențiunile documentare.

Biserica este pe lista monumentelor istorice, dar în zonă nu există niciun indicator care să atragă atenția turiștilor asupra existența ei. În localitatea Năpradea, la câțiva kilometri distanță, există un mic muzeu al satului în care este menționat acest monument, dar e prea puțin. Poate doar eforturile specialiștilor de Muzeul Județean, privind cercetarea în detaliu a acestui edificiu, ar putea schimba ceva.

Sursa: http://www.agerpres.ro/

Universul Năpradean

Cinci localități: Someș Guruslău, Traniș, Vădurele, Năpradea și Cheud, unite de vremuri într-un loc de vis, într-un spațiu unde timpul își pulsează veșnicia în vatra lui, formează împreună Universul Năprădean.

Năpradea este cununa codrului pe fruntea chioarului, un așezămînt străvechi a dacilor silvani din antica țară a Silvaniei, cu mărturii ale existenței umane de acum 12000 de ani prin picturile rupestre de la Cuciulat, și-a purtat durerea și bucuria prin focul și tumultul vremurilor, plătind prinos statorniciei locurilor cu dragostea și credința strămoșească.

Este străjuită și apărată, pe de-o parte, de șerpuirea ancestrală a rîului Someș, vămuit prin Poarta Someșană din Strîmturile Țicăului, Cetatea lui Pintea din Cheud, iar de cealaltă parte de dealurile din Culmea Meseșului. La miazănoapte veghează Sfinxul năpradenilor, Vîrful Prisnel, care coboară spre miazăzi cu dealurile Cozlei, prin rîpele din Vădurele, pînă la locul care oprește vremea în contemplarea pietrelor gînditoare ʺMoșu și Babaʺ din Someș Guruslău.

Accesul în Comuna Năpradea, cel mai practicat, este prin partea de sud, peste podul de beton de la Someș Guruslău construit prin anii ʼ70. Imediat după trecerea peste pod, în partea stîngă, ne întîmpină și ne îmbie la un scurt popas două ʺciuperciʺ și un izvor cu cea mai bună apă plată din zonă, ʺIzvorul de suʼ Dîmbu Moriiʺ. Cîteodată e chiar ʺsorgoșʺ la izvor, trebuind stat puțin pentru a ne stîmpăra setea. Comuna este străbătută de la miazăzi la miazănoapte de DJ 108E, drum care coboară pe malul drept al rîului Someș, prin Strîmtorile Țicăului mai departe spre Baia Mare.

În Someș Guruslău, în partea de răsărit a localității, la vreo 2 km de sat, pe culmea dealurilor Poeniței, la obîrșia Părăului Valea Caselor, ne așteaptă de milenii un monument al naturii cu legendele lui, ʺMoșu și Babaʺ și ʺPiatra Pintiiʺ. ʺMoșu și Babaʺ stau într-o stare meditativă de cînd era lumea lume, așezată în rosturile ei firești, iar omul trebuia să-și găsească rostul, își folosea gîndirea că să găsească iubirea, își folosea timpul ca să-și găsească locul. Tot în Someș Guruslău putem admira un pîlc de castani comestibili, iar pe traseu călcăm pe fosile de moluște marine, din vremuri cînd aceste locuri erau fund de mare.

Coborînd pe drumul țării, mai la vale, ne iese Tranișul în cale, un sat liniștit cu oameni harnici și gospodari, ca dealtfel majoritatea locuitorilor comunei. Legenda spune că satul a fost salvat de invazia tătarilor de o ciurdă de diboli, la vederea cărora caii tătarilor și tătarii s-au speriat și au luat-o de unde au venit.

Din centrul satului, pe un drum lateral dreapta, se ajunge în Vădurele, cu Biserica de lemn din sec. XVII, aflată pe lista monumentelor istorice, și rîpele roșietice rezultate prin clivarea argilelor roșii deasupra stratului freatic, creînd adevărate opere ale naturii. Satul și-a cîștigat prestigiul în zonă, de-a lungul timpului, cu renumita ʺhorincă de Vădureleʺ făcută din mălai, dar și cu dibăcia de a ieși din tiparele impuse de o politica și politicieni vremelnici, incapabili de a se ridica la pretențiile timpului și a locului.

Următorul sat al comunității, la nord de Vădurele și Traniș, de-a lungul drumului țării, este reședința administrativă a comunei, satul Năpradea. Deși sînt mărturii ale locuirii satului încă din timpul dacilor, sau mai departe, din paleolitic, prima atestare documentară a localităţii provine din anul 1387, când satul apare sub numele de ʺvilla olachalis Napradʺ. Alte atestări documentare provin din anii 1423 ʺvilla olachalis Napradʺ, 1454 ʺNappradʺ, 1472 ʺOlah Náprádʺ, 1549 ʺNabraadʺ, 1555 ʺNapraghʺ, 1636 ʺNagy Náprádʺ, 1637 ʺKis-Náprádʺ, 1733 ʺNapradeʺ, 1828 ʺNábrádʺ, ʺNapradʺ, 1850 ʺNaprágyeʺ, 1854 ʺNáprádʺ, ʺNapragieʺ, 1900 ʺNáprádʺ, 1930 ʺNăpradeaʺ, 1966 ʺNăpradeaʺ.

Ocupația de bază a locuitorilor acestor locuri, din cele mai vechi timpuri și pînă în zilele noastre, a fost și este agricultura și creșterea animalelor, cu ajutoare prețioase de la Natură, de o parte codru cu vînatul, iar de cealaltă Someșul cu pescuitul și cu lunca lui mănoasă. Pînă la începutul sec. XIX-lea, hrana, îmbrăcămintea și materialele de construcție ale locuințelor erau asigurate în totalitate din zonă. Prin grija autorităților locale și a școlii a luat ființă un Muzeu al Satului, unde se încearcă păstrarea și conservarea unui trecut, trecut parcă din prezent, și petrecut prin multe încercări.

La nordul comunei, vameș la Poarta Someșului din Strîmturile Țicăului, stă de milenii satul Cheud, cu Cetatea Cheudului, cu originea ei care se pierde în vremurile îndepărtate ale dacilor liberi, soarta ei influențînd soarta satului și satelor comunei. Biserica benedictină, despre care se spune că ar fi fost construită de o mînă de călugări ai ordinului Sfîntului Benedict prin sec. XI-lea, cu drepturile uzurpate ulterior de către anumiți nobili laici pentru a fi folosită ca punct vamal al plutelor care transportau sare de la Ocna Dej sau alte produse, la curtea împăratului de la Viena.

La ieșirea spre miazănoapte ne așteaptă alt izvor cu apa captată din Dealul Cetății, pe malul Someșului, în zona în care a funcționat pînă nu demult un ștrand amenajat, cu scenă pentru spectacole și un pod plutitor. Singurul pod plutitor din comună mai funcționează la Cheud.

Natura a fost darnică, de-a lungul timpului, cu oamenii acestor locuri, pe de-o parte Someșul, unduindu-și mersul mileniilor, adunînd în jurul lui un întreg univers binecuvîntat, iar în partea de vest și nord, codrii seculari cu mulțime de animale sălbatice, fructe de pădure sau tot felul de ciuperci.

Cele cinci sate: Someș Guruslău, Traniș, Vădurele, Năpradea și Cheud, simbolizînd cele cinci simțuri ale omului, sau cele cinci forme ale materiei, unite în Universul Năprădean, formînd împreună cer și pămînt, apă și foc, vibrînd în spațiu eternitatea, nu și-au încheiat menirea în acest loc. Veșmîntul, cuvîntul și pămîntul, revin într-un nou ciclu al existenței formei din freamătul profunzimilor, o nouă reînviere și rearanjare după matricea divină, după Natură.

Doamne dă bine!!

Cine-mi poate mie spune

ʺCine-mi poate mie spune, cine-o pus códa la prune, cine-o scos zama din ea și cine-o-nvățat a be?ʺ

Nu știu dacă năprădenii au pus códa la prună, ori dacă ei o învățat lumea asta a bé , dar știu că-s specialiști în treaba asta. Păcat că mărcile ʺHorinca de Vădureleʺ, ʺDibolu de Tranișʺ, ʺPaleoca de Năpradeaʺ, ʺMerele di pă Zăpodeʺ, ʺPirgalăul de Cheudʺ sau ʺCastanul de Guruslăuʺ și altele, nu sînt fructificate și valorificate.

Altele ar fi mîncărurile tradiționale, ca ptiroștele cu păsat de pîrgă, zămuța pe pui, tăt felu de mîncări de post, lactatele și brînzeturile, plantele medicinale, hribe sau fructe de pădure, legumele sau vinul de altădată din Năpradea, și nu în ultimul rînd cultura și prelucratul inului și a cînepii. Cîndva vinul din Năpradea ajungea pînă în Viena, la ʺînaltele curțiʺ.

Horinca, slana afumată tăietă cu brișca, cu ceapă zdrobdită cu pumnu în dosoi, vara c-on porodic din ogrăzaua di la noi, cu îndierea ominească din moși strămoși, șezi blînd și bé și ié și-mbucă după ie, pune-i dop, c-așe-i obiceiu de cînd îi lumea și pămîntu, e mîndria gazdelor din colțul ăsta de lume, cărora le trec drumeții pragul.

În fața acestor treburi lumești pălesc toate adevărurile științei. Nu există nici o știință din lumea asta care să-i poată demonstra la bătrînul meu că horinca și slana pe care le bé și mănîncă de-o viață, dăunează sănătății, cînd el zîce că-s medicament curat pe care le ia zilnic și acum. Și are 83 de ani și nu știe ce-i ala colesterol sau alte mninonii. Daʼ cum zîce el, că astea îs date de Bătrînul de Sus ca să i le dai înapoi tăt Lui, adică să meri să cureți stinii să rămîie pruna și struguri în Soare, nu să stai cît îi zua de lungă cu roțîle în sus la tembelizor ... rătăciți printre betoane ...

Dumnezo v-ajute! Că io mă duc azi pă ogor, să culeg mninuni din dor ...