Danțu' la șură!

Danțu' era un adevărat fenomen social și cultural într-un sat, un motiv de bucurie și întîlniri aranjate în clipe furate în faptul serii, în magia dulce-a verii, așteptat cu nerăbdare și de cel mic și de cel mare. Aici se legau prietenii, se infiripau dragostile și se reglau și potoleau neînțelegerile adunate în timp, între diferite grupuri. Tensiunile acumulate se rezolvau de obicei printr-o înțelegere la un pahar de horincă, dar nu lipseau nici micile încăierări în timpul cărora se mai împărțeau și pumni. Feciorii care știau juca și strîga erau considerați, printr-o înțelegere tacită, lideri, cu acces și succes la fetele cele mai mîndre și nealcoșe. Așa era p-atunci, de luni începea totul de la zero, fiecare la locul lui.

De obicei ierarhizarea valorilor danțului se reflecta mai departe în viața socială, liderii înscăunați la danț erau recunoscuți tacit și în rest, avînd de obicei un cuvînt de spus și în organizarea politico-administrativă a satului. Danțu era un obicei venit din istorii, devenit tradiție păstrată și respectată cu sfințenie pînă prin anii ʼ70, după care pînă prin anii ʼ80 au mai fost cîteva întîlniri, ca apoi să dispară complet.

Tot cam așa au dispărut mai multe obiceiuri strămoșești, ca șezătorile, clăcile, nunțile cu temători și druște, cu palțauăle înstruțate, tot felul de alte obiceiuri legate de viața de zi cu zi. Toate astea au fost făcute cu un rost, rost pe care nu l-am priceput și l-am pierdut, așa cum ne-am pierdut macazul și ne văietăm amu năcazul. Iluzia materială ne-a îmbătat și ne îmbată cu apă rece, acest progres de suprafață în profunzime produce răni grave.

Danțu' la șură se desfășura duminica și în sărbători religioase, indiferent de anotimp, dar numai în cîșleji nu și în post. Mai demult se făcea la Dumitru din Vale, apoi la Precup Gheorghe (Boșcău), în gura uliciorii.Mișcarea și aranjamentele de culise începeau de dimineața, de cînd mergea lumea la biserică. Tizășii umblau de dîra muzicanților, Șandor și Elec din Chelința, iar de la noi Chindea. Ultimele două reprezentații le-am prins și io, parcă-s de pe altă planetă.

Pe la amiază ceatarîșii meréu la unul dintre tizăși și mîncau, iar ca recunoștință scîrțîiau două-tri danțuri pîntru neamuri și vecini, după care meréu la șură. După ce ieșé lumea de la biserică, meréu acasă și să gătau de danț, echipați tăți în costum popular tradițional.

Portul tradițional din Năpradea își are obîrșia în portul dacilor. Predomina în costume albul și negrul, cu pupti de altă culoare, în funcție de vîrstă, femeile cu póle strîmte cu ciur și cipcă, peste ele alte póle largi, care în timpul danțului se ridicau și lăsau ciuru și cipca la vedere. În față mai avéu o zadie, un șorț, iar sus spăcel cu ciur și cipcă, iar în cap năframă cusută cu pene de mătasă. Cipca și ciurul, cît și culorile, erau buletinul de identitate al purtătorului, știind toți de-a cui e și ce hram pórtă.

Barbații purtau, vara, pantaloni de pînză albă, largi, cu cusătură de pene gălbui, din mătase, la bordură, cămeșe albă, de pînză de cînepă, bumbac și tort cu șir de bumbi mulți în față, laibăr, iar pe cap purtau clop de paie. Iarna luau pe deasupra nădragii și căput din lînă, iar în picioare aveau cizme de piele neagră și pe cap cușmă de miel. La început, cămeșile, aveau mîneci largi, fără guler, și se închideau sus cu două golonde. Cioarecii de sărbătoare aveau în față aplicate modele din șnur negru, iar la partea inferioară o mică deschizătură laterală pentru a ușura îmbrăcarea.

Năpradea din sufletul meu – Aurel Medve -