Credincios sau ateu?

Bună dimineața, viață!! Scoală-te și ieși în față, c-o cîntat demult cocoșu și-o ieșit afară moșu, să-l sărute-nrourarea, să-i mîngîie-nviorarea și să-i cînte deșteptareaaa!! emoticon smile

M-am gînit amu la atei, că pîntru creștini nu mai am gînduri .. emoticon smile l-am luat în lista de prieteni pă unul, demult convins de ateism, cu care am mai avut dueluri pă un forum, că el nu crede numa ce vede. Da baiu îi mai mare că nici nu vede .. emoticon smile

Amu ce să zîc io de ateii ăștia, că după mine îs departe nu de Dumnezeu, ci de ei înșiși. Mă gîndesc aci la țăranii mei, la credința lor, cum să scoală dimineața bună, mulțămăsc cerului păntru odihnă și să roagă să le dea minte și povață să rămîie drepți în viață și-n zua care urmează, să poată mere pă drumu lor făr stini și amărăciuni.

Să spală pă față cu apă rece din fîntîtă, zîc un ʺDoamne ajută!ʺ, și mărg la animalele lor, să le dea de mîncare, să le rînească, să le ceasăle și vorovească. Tata, de exemplu, le fluieră, și vorovește cu ele ca și cu oamenii. Cînd are de coasă îl prinde mînecarea în zăriștea albastră, unde e stăpînul lumii, după credința lui. Cel care nu crede nici în aerul pe care îl repiră, ce-i de capu lui? Nu-i pă nicări, ca Vida Geza? emoticon smile

Țăranul, după ce să uită-n sus, să uită-n jos și-n lături, își face planul pe zua respectivă, cu credință în cercările lui și puterea cerului. Dar chestia e că și ateul își face planul, și crede în el, fiindcă dacă n-ar crede nu și l-ar face, dar în nimicnicia lui nu vede și nu se vede că fără de credință nimic nu e, nici el, nici restul.

Cum ar fi viața asta fără vise, fără de speranțe, fără miracole și credință, pînă la urmă? Asta e ce-am pierdut și trebuie să recuperăm din cenușa sorții, vraja, să facem din învrăjbire învrăjire, miracole și magii, să idealizăm Natura de care ne-am bătut joc, să cerem iertare firului ierbii și graiului sacru, moșilor și strămoșilor noștri. Să cerem iertare lui Dumnezeu, fiindcă ne-am bătut joc de el, prin nemernicia unei necredințe surde și oarbe.

Pogorîrea Sfântului Duh, să ne găsească inimile deschise, să aprindă în noi flacăra dumnezeirii, a credinței străbune într-o lume mai bună, mai curată, mai cinstită și mai onestă, așa cum a fost și mai e, încă, lumea țăranilor adevărați, temelia acestei țări!

Doamne ajută!

Dibolii li Nelu!

Primăvara, pînă să slobozá pășunea, și tómna după ce nu mai meré ciurda pă cîmp, pînă ninjé, umblam noi pruncii cu vacile, fiecare cu vacile și diboli lui. Ne adunam mai mulți, că eram gașcă, și ne jucam tăt felu de jocuri. Ba lapte gros, capră, bîză, deʼa indienii, bătălău, riți-piți, găină curtă, mărsu pă curá, grópa cu strugurei, emoticon smile cu botile .. și erau mai multe, da văd că nuʼmi amintesc de ele amu. Ba făcém avioane din lemn de alun, zmeie, tăt felu de vînturiști, cîrîietori și fliscoi. Avém activitate, nu glumă.

Numa să vă spui de o pățanie dintʼo tómnă ..

Am mărs cu vacile la Someș, în Pogacea, pîntre rătiți, că acolo era iarbă bună, că păștéu tătă vara numa vacile colectivuli, unde neʼam tălălit mai mulți, că așe neʼo fo înțălegerea de la șcólă. Nʼavém noi celulare pʼatunci, daʼ umbla informația mai cuspor ca amu. Sufla on vînt spurcat afară că nʼam știut cum să ne tupustim. Era pîn luna li brumar, și din cîte miʼamintesc și fulguie, dacă nu o fo ptiar ultima ieșire. Merém cu vacile pă ulicioară, pă lîngă badea Ștefan(Itu), pîn Cicorie, și pă lenie pînă în Pogacea.

Era cu noi și Nelu din Cicorie, Dumnezeu săʼi vegheze somnu, căʼi dus dincolo de vó cîțiva ani buni, care avé diboli. Era sînguru dintre noi cu diboli, ceilalți avém fiecare cîte 2-3 vaci. Eram amu mai de gata să merém acasă, că neʼo fo tare frig, am zîs că mînăm animalile la apă să să adape și o luăm cătă casă. Vacile o băut cuminți, nici nu șiʼo udat copitile, da ce să vedeți de diboli .. sʼo băgat în apă cu tătu și sʼo bălăcit caʼn dricu verii, nʼo avut treabă, încă să și jucau. E, da nu leʼo fo bugăt numa atăta, o luatʼo pîn Someș deʼa crestulu cătă Inău.

ʺHo Mură! Hoo Bori! Haidaț să merém acasă! ... Hoooo ... mnezău vost de diboli!ʺ ... Nʼo avut bai dibolii li bietu Nelu, o tăt trecut dincolo. No da deʼaci încolo o început spectacolu deʼadevăratilea. De înotat știem tăți, da cine să să baje în apă pă frigu ala. Sʼo dezbrăcat Nelu în izmene, și leʼo sufulcat pînă la gerunți și dă să să baje tăt strîgînd după diboli, care sʼo apucat de păscut dincolo. Mie mni să făcé ptielea de găină numa căʼl vidém pă Nelu în izmene. Și era săracu și calu de bătaie a nost, că așé era în gașcă, trăbuie să fie unu și prost, noi rîdem ca proștii de el și de năcazu lui.

Numa ce sʼo udat on mniez la pticioare și fuga înapoi în boconci. Și să cînta, și strîga după diboli, și suduie, că atăta suduie de să-ngrozáu și sfinții de el. Póte că lʼo mîniét pă michiduță, deʼl batjocoré în halu aiesta. Noi pé multe nʼam avut ce face, iʼam zîs să lésă dibolii acolo și să márgă pă la luntre, că era Cîlțu cu luntrea atunci. Da dura póte mai mult deʼon ceas și să făcé nópte pʼatunci .. și diboli lui ... șiʼl omorá tatăʼsău ... emoticon smilecʼașe zîcé.

Sʼo dezbrăcat și sʼo îmbrăcat de vó cîteva ori, șiʼn izmene, și de tăt, pînă la urmă iʼo vinit shirea cé mare și o trecut Someșu dincolo, o abătut dibolii, sʼo suit pă unu și o trecut înapoi. Cu izmenile numa sʼo încurcat, cʼo trăbuit să le țîpe de tăt di pă el, că dóră nu leʼo putut lăsa ude pă su nădraji.

Nʼo avut bdietu noroc, cʼo murit înecat, póte de mai mult de 20 de ai, după ceʼo trecut Someșu păstă podu di la Pontóne, di la trenu al triilea din cătă Baie, întʼo baltucă în care nʼoʼncăput o videre de apă. Ce săʼi faci, cînd să gată vremea predai locu cum apuci ... cu inventar o fără ...

Deʼaiestea am mai pățît ... și cîte și mai cîte ...

Dumnezău vă deie bine!

LA MULȚI ANI COPILĂRIE!

Nu știu cum vă amintiți voi de anii copilăriei, dar pentru mine e o lume minunată rămasă agățată undeva în cuiul grinzii din tavan sau în umbrele dansate de lompa cu fotoghin în serile de iarnă, cu tata frecînd mălai lîngă fiteu și mama torcînd din caierul de lînă, ori cînepă. Mirosul de cărnați afumat, fript întʼo frigăruie deasupra jaruli în șpor, o rămas și ala agățat undevaʼcîndva în vibrația materiei. Ba în multe seri veneau vecinele cu lucru, ori ne duceam noi, io cu mama, în vecini.

Nu aveam ce au pruncii din zua de azi, toate jmecheriile moderne, dar aveam jucăriile și jocurile naturii. Ba făceam castele de coceni, ori ne jucam cărți, roșii sau budă, sau mai tîrziu șeptică. Ba ne făceam móră pă o bucată de carton cu bóbe de mălai și mazăre și dăi să margă. Api știém împleti cucuruz din nailon, pă careʼl agățam la brișcă în formă de pește, din lemn cioplém tăt felu de mninonii, di la avioane la praștii, o puști.

Dacă ne tălăleam cu gîștele în vale, făcém bîltoc și ne scăldam, și prindém pești cu mîna, ori ne jucam deʼa caii cu bîlîi de floarea soarelui, ori făceam ceatără din bîlîi de pănuși, de scîrțîie de mama foculi. Cînd sufla vîntu făcém zmeie, moriști de vînt cu care ne întrecém la fugă. Cu jucăriile și jocurile nʼavém baiuri, pîntre sarcinile de servici ne adaptam noi. Sara era fotbal pă uliță, iar pă vremea asta, o mai devreme, avém heredie cu bongarii de mai, pă care îi prindém și făcém morișcă cu ei. (Am mai scris io că în Năpradea prezentul cu trecutul e același - prindém și făcém - diftongul ʺeaʺ înlocuit cu ʺéʺ)

Pă cîmp, cu vacile și diboli, nici nuʼi bine a vorovi ce făcém. Winnetou și Robin Hood o fost pî nicări pʼîngă noi. Avém un adevărat arsenal de luptă, atît ofensiv cît și defensiv. Di la praștii, arc cu săgeți, puști și pistoale cu cui, avioane de semnalizare, bote, ciomege și buzdugane, pînă la lupta corp la corp, cu grade și centuri ca la samurai, eram pregătiți pentru orice invazie terestră ori extraterestră. Da cine avé curaju să să puie cu noi?

Eram organizați în găști, înfrățiți ca fîrtați, unde funcționau legile nescrise ale omertei, tot ce discutam în gașcă era sfînt. Cei mai necalificați păzeau vacile, iar ceilalți se ocupau de treburile administrative ale comunității, de la paza teritoriului la antrenamente și aplicarea regulamentelor. Liderii instalați acolo nu puteau fi contestați de nimeni, vorba lor era literă de leje. Am multe amintiri, de tăt felu, póte leʼoi strînje odată întʼon loc, pʼîntu cei interesați, că băsama nʼam fost de haznă de cînd îs. emoticon smile

Cum am mai zîs, am trecut pîn tăte etapele, am început cu gîștele în vale, unde io le eram șefu, după ce am eliminat adversarul care mʼo făcut de tătă gróză la lume și în tăt regatu, apoi am continuat cu porcii și uăile, pînă la vaci și diboli. Ca ciurdar am cunoscut gloria vremii întebdecată în răgălia loculi, ajungînd la ultima treaptă a cunoașterii legilor Naturii, valoarea acestei cunoașteri locale eclipsînd gloria efemeră a timpului. Ce glorie póte sta în fața unei valori?

Dar anii au trecut cuspor, ca iubirea purtată de dor, au trecut primăveri șiʼau trecut alte veri, cu aceleași magnifice seri ...

Ce recunoaștere mai calificată și autorizată îți poate trebui în viața asta, decît recunoașterea Naturii? Învățămintele primite din vremea prunciei, răsăritul Soarelui la Fîntîna Fagului cu poveștile și povețele Tinului, iarbaʼnrourată spălînduʼți picioarele goale în drum spre pădure, după hribe, cu Tina, jocul cu pozdării de cînepă, sau cînepa la topit în Someș, cu toate celelalte evenimente, doruri și amoruri, mʼau legat cu ițele nevăzute ale existenței de acele locuri și timpuri.

Năpradea, pentru mine, nu e un loc șiʼun timp, trecut, prezent sau viitor, ci o senzație, o vibrație și o trăire, a ceva ce a fost, este și va fi, ceva de dincolo de capacitatea acestor cuvinte de a reda, de dincolo de mine. Năpradea înseamnă copilăria mea, cu tot ceʼnseamnă ea, care mă așteaptă cuminte săʼi mai calc pragul din cînd în cînd, să mă mai poarte prin misterele și iubirile ei. Așa cum va fi și azi. Că, băsama, o tăiet mama cocoșu ... emoticon smile

Doamne ajută!

Cine scutură roua ...

Cine scutură roua, dimineața-n zăriștea / Când s-așează negura și să culcă mândruța ... țuce-i badea gurița ... emoticon kiss

Mai zîcé Gheorghe de la Vie, (de fapt îi zîcé Deorde de la Die), tinu din sus cum îi zîcém io, că e interesant de trăit oriunde și oricînd!

Mulți zîc că io îs on nostalgic, că trăiesc în trecut, da pîntu mine e tăt așe de diu și prezentu ca trecutu, póte și viitoru. Nu mă vaiet cu nimnică nici de prezent, fiecare clipă e o minune prin unicitatea și eternitatea ei. Unde mă pui acolo stau, fără să tăt comentez una-ntruna. Cunosc oameni care nu-s împăcați veci cu nimnică, nu le place serviciu, le schimbă una-două, nu le place vremea, locu, mîncarea, muierea, ba nu le place nici țara, îs tare jingași. emoticon smile Dacă plouă îi bai, dacă ninje îi bai, de-i soare îi arde, de-i frig îi pițigă ... nu-i vezi împăcați veci, tăt timpu cu probleme, într-o veșnică alergătură. Umblă după cai verzi pă păreți, cum zîc bătrînii.

Io îs nostalgic nu după trecut, ci după OAMENII de atunci, după bunul simț și omenia de cîndva. Dar de aici, nu de altundeva! Poate că nostalgic nici nu-i cuvîntu potrivit, că-i un DOR nebun de altădată. Nu-i bogat acel ce are, zîcé tinu, ci acel ce nu cheltuie, nu-i bogat acel ce vrea, ci acel ce ia! Cum să iei dacă nu vrei? Și totuși, în vorbele bătrînului, și ale bătrînilor mai de demult, se ascund averi. Bogăția unui om nu stă lăcomia lui, ci în cumpătare, în echilibru în tot și în toate. Degeaba cîștigi un milion de euro și cheltui două, că tinu de la vie te bagă în buzunar, că el nu avea nici penzie, cum îi zîcé el.

Că în ʼ90 i-am zîs, ʺnu meri, tinule, să-ți baji poptiroșe să-ți deie uarece penzie?ʺ .. ʺmînînce-o ei cu tată-so, că mnie nu-mi trăbă!ʺ Nici nu i-o mai trăbuit, că în tómna li ʼ91 s-o dus. Crăpa lemne, o pticat jos, și-o revenit cumva, s-o dus în casă, s-o pus în pat și i-o zîs la ʺbabăʺ, ʺtu, io mă duc!ʺ. Și de-atunci n-o mai vinit înapoi .. ʺe interesant de trăit oriunde și oricîndʺ, probabil și într-o stea. Cum i-o fo vinitu și șezutu așe i-o fos și dusu, fără vaiete și schelăieli, cu demnitatea strămoșilor lui.

Nu avé curent, televizor, telefon, nici o sculă ʺcivilizatăʺ, numa lómpa și lompașu cu fotoghin, pă care vara nici nu le mai aprindé. I-o luat comuniștii tăt, caii din poiată, cu car, cu tăte sculele de arat, grăpat, sămănat, și o sanie de legat după cai iarna, pămîntu, da pă el nu l-o putut lua, tăt așe o rămas. Pînă la urmă i-o îndulcit pă tăți comuniștii fruntași, președinte, brigadiri, gornici, milițieni, secretari de partid, tăți să opréu la on pahar de din la Deordea, că vin ca a lui mai rar, că băsama și bucatele îs după om. Amu noi mîncăm ceolofan, că așe sîntem și noi, de gumă ... emoticon smile

Îi bine bugăt pă zua de azi, că-i de mărs, că-s minten diboli de muls ...

Dumnezo vă-mbucure!

Sînt obligați copii față de părinți?

Io tăt mă gînesc, de-on mnez de vreme, la o filozofare, di ce trăbă părinții să se aștepte la ajutor di la coptii? Ce vină are coptilu ala că l-o adus pă lumea asta doi bezmetici inconștienți, ca să le fie dator? 

emoticon smile

Chestia e că, dacă îi educă cum trăbă, nu să lasă coptii de polele lor și mărg la ei, nu din obligație, ci din dragoste, și tăt din dragoste îi și ajută fără ca să scheune ei.

Că auzî pă tăte șanțurile numa schelăieli, că vai cât îi de greu, că nu ne ajută nime și sîntem vai de capu nost. Îi atăta de greu cât trăbă să fie ca să taci din gură, că ai știut mai demult că nu vine bătrîneța asta cu mniere și flori, că mmierea ț-ai gătat-o demult. Atunci țîne-ți gura și rabdă, ce-i tăt gîrdi una-ntruna!

Aici iar mă întorc la țărani, cum o zîs mama, că mai demult nu le-o auzît nime gura la bătrîni. On ciot de moș că abdie își trăje pticioarele după el, lua o ciocă, și tătă zua stăte cu două vaci pă dunga șanțuli, iar cînd îi vine ceasu să duce tăt așe. Nu ca amu, că le trebe să le sufle-n zamă, de becisnici ce-s.

Amu, cu bătrînii de-amu, om face uarece cu ei, că nu i-om zvîri la cîni, da io mă gînesc la noi, cînd om ajunje noi ca ei, tăt așe becisnici om fi? Că albinele și la faza asta ne dau clasă, roiesc bătrînii și lasă stupu cu mîncare păntru tineri, nu le mănîncă la copii sănătatea cu beteșigurile lor.

Danțu' la șură!

Danțu' era un adevărat fenomen social și cultural într-un sat, un motiv de bucurie și întîlniri aranjate în clipe furate în faptul serii, în magia dulce-a verii, așteptat cu nerăbdare și de cel mic și de cel mare. Aici se legau prietenii, se infiripau dragostile și se reglau și potoleau neînțelegerile adunate în timp, între diferite grupuri. Tensiunile acumulate se rezolvau de obicei printr-o înțelegere la un pahar de horincă, dar nu lipseau nici micile încăierări în timpul cărora se mai împărțeau și pumni. Feciorii care știau juca și strîga erau considerați, printr-o înțelegere tacită, lideri, cu acces și succes la fetele cele mai mîndre și nealcoșe. Așa era p-atunci, de luni începea totul de la zero, fiecare la locul lui.

De obicei ierarhizarea valorilor danțului se reflecta mai departe în viața socială, liderii înscăunați la danț erau recunoscuți tacit și în rest, avînd de obicei un cuvînt de spus și în organizarea politico-administrativă a satului. Danțu era un obicei venit din istorii, devenit tradiție păstrată și respectată cu sfințenie pînă prin anii ʼ70, după care pînă prin anii ʼ80 au mai fost cîteva întîlniri, ca apoi să dispară complet.

Tot cam așa au dispărut mai multe obiceiuri strămoșești, ca șezătorile, clăcile, nunțile cu temători și druște, cu palțauăle înstruțate, tot felul de alte obiceiuri legate de viața de zi cu zi. Toate astea au fost făcute cu un rost, rost pe care nu l-am priceput și l-am pierdut, așa cum ne-am pierdut macazul și ne văietăm amu năcazul. Iluzia materială ne-a îmbătat și ne îmbată cu apă rece, acest progres de suprafață în profunzime produce răni grave.

Danțu' la șură se desfășura duminica și în sărbători religioase, indiferent de anotimp, dar numai în cîșleji nu și în post. Mai demult se făcea la Dumitru din Vale, apoi la Precup Gheorghe (Boșcău), în gura uliciorii.Mișcarea și aranjamentele de culise începeau de dimineața, de cînd mergea lumea la biserică. Tizășii umblau de dîra muzicanților, Șandor și Elec din Chelința, iar de la noi Chindea. Ultimele două reprezentații le-am prins și io, parcă-s de pe altă planetă.

Pe la amiază ceatarîșii meréu la unul dintre tizăși și mîncau, iar ca recunoștință scîrțîiau două-tri danțuri pîntru neamuri și vecini, după care meréu la șură. După ce ieșé lumea de la biserică, meréu acasă și să gătau de danț, echipați tăți în costum popular tradițional.

Portul tradițional din Năpradea își are obîrșia în portul dacilor. Predomina în costume albul și negrul, cu pupti de altă culoare, în funcție de vîrstă, femeile cu póle strîmte cu ciur și cipcă, peste ele alte póle largi, care în timpul danțului se ridicau și lăsau ciuru și cipca la vedere. În față mai avéu o zadie, un șorț, iar sus spăcel cu ciur și cipcă, iar în cap năframă cusută cu pene de mătasă. Cipca și ciurul, cît și culorile, erau buletinul de identitate al purtătorului, știind toți de-a cui e și ce hram pórtă.

Barbații purtau, vara, pantaloni de pînză albă, largi, cu cusătură de pene gălbui, din mătase, la bordură, cămeșe albă, de pînză de cînepă, bumbac și tort cu șir de bumbi mulți în față, laibăr, iar pe cap purtau clop de paie. Iarna luau pe deasupra nădragii și căput din lînă, iar în picioare aveau cizme de piele neagră și pe cap cușmă de miel. La început, cămeșile, aveau mîneci largi, fără guler, și se închideau sus cu două golonde. Cioarecii de sărbătoare aveau în față aplicate modele din șnur negru, iar la partea inferioară o mică deschizătură laterală pentru a ușura îmbrăcarea.

Năpradea din sufletul meu – Aurel Medve -

Floricele din dopuri ...

Frunzuliță flori de rouă, neʼam mutat în casa nouă .. întʼo cameră pă care o reușit sʼo văcălească, o iarnă sau două neʼam luminat tăt cu lompa, iar fereștile și ușa erau de la cea veté. Miʼamintesc de o fază cînd sʼo aprins fotoghinu în lompă și o ars că dacă era casă veche cred că ardé cu tătu. Și amu să mai veďe fumu pă lîngă cîrligu lompii din tavan. Amu eram mai mărișor, să puteu bdizui pă mine ca pʼon om mare. Mă puné mama să pîndesc cînd viné cisterna cu fotoghinu la coparativă, luam bidonu de tablă cu stupuș de cocean și fuga după fotoghin, că de nu luam apì dracu era a mneu cînd viné acasă și nu era fotoghin.

Da tăt umblînd pîn spatele coparativii am dat de alte beteșiguri, de dopuri de tablă ďi la sticlele de bere, pă care am început să le strîng pîn jeburi, că cine ști la ceʼor ḟi bune. Și deʼa bună samă că tare bine mniʼo prins, că ce mniʼo tuncat mnie pîn cap, să fac niște floricele faine pă pervazu de la ferești cu ele, să le fac o surpriză plăcută pă cînd or vini acasă. Surpriză leʼam făcut, daʼ după cum îțî vidé minten, nʼo fo tare plăcută pîntʼu ei. Miʼam luat piesa de bază din trusa de pirogravat, ciocanu de bătut cósa din tașca li tata și am trecut la creație pă diu .. ssssst ... liniște că se crează! J

Am fost tare încîntat de isprava mé, o adevărată capodoperă, nu operă, de artă. Tăte dopurile bătuté, întʼon anumit limbaj, limbajul creației, doar de mine și de bătrînu de sus priceput, în pervazurile fereștilor. Și tătă treaba mniʼo luat vʼo tri  ceasuri, că să aproptie vremea să vie mama, iar io nerăbdător săʼi prezint lucrătura .. oări făcătura. Nici nʼam întis fereștile cu cîrligu pă din lontru ca să le poci manevra mai cuspor, să nu pierd multă vreme cu déștisu, am pus ciocanu înapoi în tașcă, că de nuʼl afla tata acolo api era bai mare și am așteptat pîndind di pă antreu pórta di la drum. Numa că știem că vine că fujeu găinile la gard cînd să aproptie.

Și sʼo aproptiet și o apărut întʼon sfârșit cu sapa deʼa umăr și uălu de apă în mînă. Io fuga repede săʼi spui că am îndeplinit tăte sarcinile, am dat de mîncare și apă la pui, am fost după fotoghin și rezolvat scîndura di la ferești de nu mai trăbă feștită. ʺCeʼai făcut?ʺ .. ʺAm făcut floricele, hihi. Hai săʼț arăt!ʺ .. ʺOare ceʼai mai isprădit, oare. Cine ști ceʼi ḟi făcută, apoi să vezi tu di la tatăʼto!ʺ ... Io foarte încrezător în puterea de seducție a artei méle, am fujit repede și iʼam deștis iuti fereștile .. ʺDadeʼai bolunzît de tăt, cʼai strîcat tăt tocu di la ferești, amu să vezi tu di la tatăʼto, că dracuʼi a tău amu!ʺ ... Noo .. trăbuituʼmniʼo? Cum am putut gîni io că place creația mé la altu decît la creator? Că nʼam știut unde să mă uit, că în tăte părțîle unde cotam dădém de o cură, nănașa mé, numa în sus, la bătrînu era mai liniște. Da și bătrînu de sus să uita supărat la mine, că băsama mni sʼo umplut caru de tăt. Că nu păstă multă vreme mʼo corentat ca lumea, mʼo trăznit odată în casă la tina de am rămas trăznit. Băsama deʼacolo mni să traje, că puțîni să pot lăuda cʼo fost trăznițî șʼo rămas așe ...

Dumnezo vă-mbucure!

Bordan – 3 noiembrie 2014